Director: Nikita Mikhalkov
Writers: Nikita Mikhalkov, Aleksandr Novototsky
Nominated for Oscar. Another 3 wins & 1 nomination.
În primăvara lui 2006, la Bucureşti, Nikita Mihalkov anunţa continuarea filmului său “Soarele înşelător”; cunoscutul cineast a reuşit să evadeze pentru scurtă vreme de pe platourile de filmare, pentru a realiza un alt proiect, “12″, prezentat la ediţia din 2007 a Mostrei de la Veneţia. Cu această ocazie, maestrul a fost onorat cu un Premiu Special “Leul de Aur” pentru întreaga operă.
Filmul este o replică la celebrul “12 oameni furioşi” al lui Sidney Lumet, ce electrizase publicul anilor ’50. Realizat după un scenariu de Nikita Mihalkov, Vladimir Moisenko şi Aleksandr Novotoţki, “12″ tratează o problemă de maximă actualitate, ce a incitat interesul unor mari cineaşti din varii colţuri ale lumii: raportarea majorităţii la minorităţile (naţionale), violenţa interetnică şi toleranţa. Ce crede fiecare, la el acasă, despre terorism?
Abordarea lui Nikita Mihalkov are ca obiect problema ruso-cecenă, iar ca subiect, şedinţa de emitere a verdictului judecătoresc privind vinovăţia unui adolescent cecen, acuzat că şi‑ar fi asasinat tatăl adoptiv, un ofiţer rus. Dar – susţine cineastul – “12″ nu este un film politic, adică un film despre un anumit război şi conflict interetnic sau despre greşelile unui anumit stat, ci despre modul de a gândi şi simţi al fiecăruia dintre noi. Iar filmul lui Sidney Lumet este – potrivit declaraţiilor aceluiaşi – doar un punct de pornire.
Realizată în cea mai bună tradiţie a filmului de cameră rusesc, pelicula, catalogată de realizatori drept thriller psihologic, beneficiază de o suită de prestaţii actoriceşti de excepţie – Nikita Mihalkov, Serghei Makoveţki, Serghei Garmaş, Valentin Gaft, Mihail Efremov, Aleksandr Adabaşian…, cu toţii capete de afiş ale ecranului rusesc actual, care ţin spectatorii cu sufletul la gură pe durata a două ore şi jumătate. Şi asta într-un film cu o distribuţie 80% masculină, pus în scenă într-un decor auster, alcătuit majoritar din interioare.
Problematica, dar mai ales mizanscena amintesc de dipticul “Dogville” – “Manderlay” ale lui Lars von Trier, unde, într-un crescendo al tensiunii psihologice ce duce drama aproape spre paroxism, tot într-o sală de sport cu decoruri minimale, se discută despre societate, minorităţi, discriminare. Doar că, spre deosebire de dipticul lui von Trier, personajul incriminat nu intră în relaţie cu acuzatorii, ba este lipsit chiar (prin gest şi cuvânt) de funcţie dramaturgică directă: nu contează dacă puştiul cecen e vinovat, ci disponibilitatea societăţii de a-i lua problema în serios.
De altfel, calitatea excepţională a interpretării – numită de Mihalkov “energie din interiorul cadrului” – este atuul forte al filmului şi a constituit argumentul principal al juriului veneţian. Maestru al kammerspiel-ului (să ne amintim de filmele anilor “70) şi al lucrului cu actorii, regizorul-co-scenarist şi producător mărturiseşte că nu apelează la casting, ştiind dinainte actorul ideal pentru fiecare rol.
Mihalkov nu-şi ascunde tehnica de lucru, expusă şi la master-class-ul susţinut acum câţiva ani la Teatrul Naţional din Bucureşti: fiecare secvenţă se filmează simultan cu mai multe camere (patru, de pildă), niciunul dintre actori neştiind cine va fi surprins în prim-planul cadrului următor.
Astfel, întreaga trupă actoricească joacă cu aceeaşi intensitate, păstrează “starea scenică” şi participă în egală măsură la dezvoltarea tensiunii emoţionale, pe care o transmite peliculei.
Ca rezultat, filmul păstrează o vibraţie a emoţiei umane pe care, se zice, doar actul teatral mai e capabil să o redea. “Sunt convins – mărturiseşte cineastul – că, dacă înăuntru există energie, dacă unsprezece actori îl ascultă pe al doisprezecelea şi această energie apare în cadru, acest lucru trebuie să se transmită şi în sala de proiecţie. Astfel, se creează acel câmp energetic, care susţine interesul spectatorului. Iar spectatorul preţuieşte nu doar şi nu atât energia actorilor, ci pe cea proprie, consumată în timpul vizionării”.
Farmecul filmului constă în acest flux al energiei actoriceşti ce se mută, imprevizibil, de la un grup la altul al celor 12 juraţi, pentru a transforma o mulţime amorfă şi dezinteresată de funcţionari, preocupaţi iniţial doar de propria carieră şi veniţi să semneze cât mai repede o hârtie, într-o echipă reală, interesată de un ideal înalt: adevărul (despre băiatul cecen), ba chiar motivată de un deziderat moral – asigurarea capacităţii de supravieţuire a puştiului în societatea Rusiei contemporane. Abia în momentul când fiecare funcţionar se identifică cu alteritatea, el e capabil să-şi trateze “obiectul muncii” ca pe o persoană.
Dar pentru a ajunge aici e nevoie, uneori, de o cale lungă: aceea a eliberării de automatisme, a depăşirii reflexelor de autoapărare, a deschiderii către celălalt. Iată un exerciţiu uman rar în cinematograful de azi, pe care filmul de cameră “marca Mihalkov” reuşeşte să îl susţină. Iar tema, de maximă actualitate, recomandă filmul nu numai lui Putin (cum intenţionează Mihalkov), ci tuturor celor preocupaţi de supravieţuirea morală într-o societate conflictuală cum e cea de astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu