«Sunt bărbat! Sunt bărbat! Sunt bărbat!» îmi repet cu neîncredere în faţa oglinzii, fără a mă putea încadra pe deplin în această categorie potrivit dictonului patern: „băh! O să fii bărbat când o să ai armata făcută, o să fi la casa ta, şi o să ai familia şi copiii tăi!”
În mod clar sunt departe de aceste repere. Nici nu am cum să le ating. Sincer! Armata a devenit opţională printr-un artificiu constituţional, iar acum, din lipsă de fonduri nu îşi permit să te încorporeze nici dacă îi rogi în genunchi. Locuinţa proprie (indiferent prin ce program ai încerca să o obţii) rămâne pe mai departe un vis pentru cei cu un salariu modest. Familia?! Cine e inconştient să se mai lege acum la cap? Excludem dificultăţile financiare şi ne gândim doar la riscul de a da peste ştii tu cine… şi te-ai nenorocit (la fel de valabil şi problematic şi pentru fete). Cât despre copiii… , să fim serioşi! Şansele de a împlini câte ceva din vorba lui taică-meu sunt 0,0001%.
În mod clar sunt departe de aceste repere. Nici nu am cum să le ating. Sincer! Armata a devenit opţională printr-un artificiu constituţional, iar acum, din lipsă de fonduri nu îşi permit să te încorporeze nici dacă îi rogi în genunchi. Locuinţa proprie (indiferent prin ce program ai încerca să o obţii) rămâne pe mai departe un vis pentru cei cu un salariu modest. Familia?! Cine e inconştient să se mai lege acum la cap? Excludem dificultăţile financiare şi ne gândim doar la riscul de a da peste ştii tu cine… şi te-ai nenorocit (la fel de valabil şi problematic şi pentru fete). Cât despre copiii… , să fim serioşi! Şansele de a împlini câte ceva din vorba lui taică-meu sunt 0,0001%.
Mă uit la generaţiile anterioare celei din care fac parte şi văd bărbaţi ofiliţi, castraţi de societate – pardon, efeminaţi, emasculaţi de partenerele de viaţă, privaţi de virtutea lor definitorie. Nu! Nu mă refer la virtutea inerţiei, ci la vitejie, curaj, spirit temerar, toate faţete ale bărbăţiei sau andreia de care se vorbea în antichitate (termen grec de unde şi derivă aner/andros =bărbat).
Lipsa de vigoare morală ce pare să caracterizeze sexul „tare” iese şi mai mult în evidenţă prin contrast cu tipul de erou hollywood-ian, care nu se teme de nimic, cade mereu în picioare, nu răspunde în faţa niciunei autorităţi pentru faptele lui şi, chiar dacă uneori julit, va ieşi triumfător indiferent de situaţie. Un nou mit pe care îl validăm prin consumul filmului de acţiune, vorba băieţilor de la Coma „ca să ne simţim şi noi bărbaţi”. Accentul cade pe act, pe faptă, fără a pune cu adevărat în valoare ceea ce este mult mai preţios, dârzenia, rezistenţa morală, care îmbracă adesea forme non-violente, amânând cât mai mult cu putinţă conflictul din respect pentru fiinţa umană, pe care încă o vede în agresorul său. O altă formă de autoiluzionare şi de validare a eroului este omniprezentul joc video (pc, iphone, şi întreaga gamă de console): transpus într-un spaţiu cu virtualităţi infinite, limitate doar de posibilităţile programatorilor, devii tu însuţi un erou – mercenarul de temut, soldatul patriot, strategul infailibil, atletul de performanţă, tăticul borfaşilor sau al mafioţilor –, eşti cel ce învinge, supravieţuieşte, creează şi salvează, îţi dovedeşti valoarea şi virtutea în cele mai vitrege condiţii. Eşti în sfârşit erou! Eşti bărbat!
Sau cel puţin asta crezi până ieşi afară din casă şi dai cu pieptul de realităţile vieţii, de pretenţiile societăţii, de ifosele partenerei, căreia cu ultimele puteri şi cu privirea lungă în portmoneul gol îi şopteşti şăgalnic ca un alter Enrique „I can’t be your hero babe!”.
Eroii de carton se decolorează în plin soare şi se înmoaie sub picăturile reci de ploaie, de aceea lumea are nevoie de… , aţi ghicit, super-eroi (drept dovadă stă o pleiadă de filme cu acest subiect în ultimii 10 ani).
Şi totuşi, ce a mai rămas din bărbaţii neamului meu şi ce se va alege de pifanii care se ridică, şi eu odată cu ei? Chiar nu mai găsim nimic sfânt care să ne inspire, să ne facă să fim ceea ce ne dorim atât (căci dacă nu ne-am dori nu ne-am uita, nu ne-am juca!)?
Vreau să cred, chiar dacă mă îmbăt cu apă rece, că mai avem o şansă. Nu toţi putem fi cei ce fac un lucru deosebit, de exemplu, desfiinţează sau înfiinţează o reţea clandestină, pentru că nu toţi suntem înzestraţi cu ce ne trebuie pentru asta. Dar putem opta pentru cartea eroismului lăuntric, care nu cere decât determinare, demnitate şi decenţă! Putem alege să ne jucăm pe mai departe, dar cu aceste exigenţe interioare, rolul pe care îl avem în societate, de elevi, studenţi, părinţi în devenire, făcând cu conştiinciozitate puţinul care ne este dat să îl facem. Nimic mai mult, căci altfel transpirăm la şale şi răcim de nu mai facem pe urmă nimic!
Lipsa de vigoare morală ce pare să caracterizeze sexul „tare” iese şi mai mult în evidenţă prin contrast cu tipul de erou hollywood-ian, care nu se teme de nimic, cade mereu în picioare, nu răspunde în faţa niciunei autorităţi pentru faptele lui şi, chiar dacă uneori julit, va ieşi triumfător indiferent de situaţie. Un nou mit pe care îl validăm prin consumul filmului de acţiune, vorba băieţilor de la Coma „ca să ne simţim şi noi bărbaţi”. Accentul cade pe act, pe faptă, fără a pune cu adevărat în valoare ceea ce este mult mai preţios, dârzenia, rezistenţa morală, care îmbracă adesea forme non-violente, amânând cât mai mult cu putinţă conflictul din respect pentru fiinţa umană, pe care încă o vede în agresorul său. O altă formă de autoiluzionare şi de validare a eroului este omniprezentul joc video (pc, iphone, şi întreaga gamă de console): transpus într-un spaţiu cu virtualităţi infinite, limitate doar de posibilităţile programatorilor, devii tu însuţi un erou – mercenarul de temut, soldatul patriot, strategul infailibil, atletul de performanţă, tăticul borfaşilor sau al mafioţilor –, eşti cel ce învinge, supravieţuieşte, creează şi salvează, îţi dovedeşti valoarea şi virtutea în cele mai vitrege condiţii. Eşti în sfârşit erou! Eşti bărbat!
Sau cel puţin asta crezi până ieşi afară din casă şi dai cu pieptul de realităţile vieţii, de pretenţiile societăţii, de ifosele partenerei, căreia cu ultimele puteri şi cu privirea lungă în portmoneul gol îi şopteşti şăgalnic ca un alter Enrique „I can’t be your hero babe!”.
Eroii de carton se decolorează în plin soare şi se înmoaie sub picăturile reci de ploaie, de aceea lumea are nevoie de… , aţi ghicit, super-eroi (drept dovadă stă o pleiadă de filme cu acest subiect în ultimii 10 ani).
Şi totuşi, ce a mai rămas din bărbaţii neamului meu şi ce se va alege de pifanii care se ridică, şi eu odată cu ei? Chiar nu mai găsim nimic sfânt care să ne inspire, să ne facă să fim ceea ce ne dorim atât (căci dacă nu ne-am dori nu ne-am uita, nu ne-am juca!)?
Vreau să cred, chiar dacă mă îmbăt cu apă rece, că mai avem o şansă. Nu toţi putem fi cei ce fac un lucru deosebit, de exemplu, desfiinţează sau înfiinţează o reţea clandestină, pentru că nu toţi suntem înzestraţi cu ce ne trebuie pentru asta. Dar putem opta pentru cartea eroismului lăuntric, care nu cere decât determinare, demnitate şi decenţă! Putem alege să ne jucăm pe mai departe, dar cu aceste exigenţe interioare, rolul pe care îl avem în societate, de elevi, studenţi, părinţi în devenire, făcând cu conştiinciozitate puţinul care ne este dat să îl facem. Nimic mai mult, căci altfel transpirăm la şale şi răcim de nu mai facem pe urmă nimic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu