Lectura săptămânii

M-am hotărât să devin prost, Martin Page

[…] Înainte de a lua hotărârea ce avea să-i schimbe existenţa sub multe aspecte, deci înainte de a deveni prost, Antoine încercase şi alte căi, alte soluţii pentru a rezolva dificultatea pe care o avea de a lua parte la viaţă.
Iată prima lui tentativă, pe care am putea-o considera stângace, dar care a fost plină de o speranţă sinceră. Antoine nu se atinsese niciodată de vreo picătură de alcool. Chiar dacă se rănea uşor, se zgâria, refuza, ca un bun abstinent, să se dezinfecteze cu alcool de şaptezeci de grade, preferând Betadina sau Mercurocromul.
Acasă, nu exista vin, nici aperitive. Mai apoi, a dispreţuit utilizarea unor artificii fermentate sau distilate care să suplinească o lipsă de imaginaţie sau să facă să dispară efectele unei depresii. Constatând cât de vagă şi desprinsă de orice preocupare pentru realitate era gândirea persoanelor băute, cât de incoerente puteau fi frazele lor si, ca să încununeze totul, cum aveau ele iluzia de a debita adevăruri remarcabile, Antoine s-a decis să adere la această filozofie promiţătoare. Beţia i se părea mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenţei lui.

Beat, n-ar mai avea nevoie să gândească, n-ar mai putea: ar fi un declamator de aproximaţii lirice, elocvent şi volubil, în sânul beţiei, inteligenţa nu ar mai avea sens; odată slăbite parâmele, ar putea să naufragieze sau să fie devorată de rechini fără ca lui să-i pese. Râsete fără motiv, exclamaţii absurde, în stare de ebrietate ar iubi pe toată lumea, ar fi dezinhibat. Ar dansa, ar face piruete! Ei, bineînţeles că nu uita partea sumbră a alcoolului: mahmureala, vomele, ciroza la orizont. Şi dependenţa.
Se gândea serios să devină alcoolic. E o preocupare.
Alcoolul ocupă gândurile în întregime şi dă un scop în disperare: să te vindeci. Atunci ar frecventa reuniunile Alcoolicilor anonimi, si-ar povesti parcursul, ar fi susţinut şi înţeles de fiinţe asemeni lui aplaudându-i curajul şi voinţa de a se lăsa. Ar fi un alcoolic, adică cineva care are o boală recunoscută pe plan social. Pe alcoolici lumea îi deplânge, îi îngrijeşte, ei se bucură de consideraţie medicală, umană. Pe când pe oamenii inteligenţi nimeni nu se gândeşte să-i plângă: „El studiază comportamentele umane, cred că asta îl face foarte nefericit”, „Nepoata mea e inteligentă, dar e o fată foarte în regulă. Vrea să scape”, „La un moment dat, mi-a fost teamă c-o să devii inteligent”. Iată genul de cugetări binevoitoare, pline de compasiune, care i s-ar fi cuvenit daca lumea ar fi fost dreaptă. Dar nu, inteligenţa e de două ori rea: te face să suferi şi nimeni nu se gândeşte să o considere ca pe o boală.
Prin comparaţie, a fi alcoolic ar fi o promovare. Ar suferi de un rău vizibil, cu o cauză cunoscută şi tratamente prevăzute; nu există cură de dezintoxicare pentru inteligenţă. Dacă gândirea conduce la o anume excludere, prin distanţa observatorului faţă de lumea observată, în schimb a fi alcoolic ar fi un mijloc de a găsi un loc. Iar a fi perfect integrat în societate, în caz că asta nu s-a realizat firesc, nu poate fi decât dorinţa unui alcoolic. Datorită alcoolului, nu ar mai avea această reţinere faţă de jocurile omeneşti si ar putea liniştit să se lase în voia lor.
Neavând nici un fel de cunoştinţe în domeniu, Antoine nu ştia cum să debuteze în noua carieră. Trebuia să înceapă prin a o ţine într-o beţie, sau, dimpotrivă, să avanseze pas cu pas în smârcul spirtoaselor? Nu putuse să se abţină. Curiozitatea lui vie l-a împins să se repeadă la biblioteca municipală din Montreuil, la doi paşi de casă: voia să devină alcoolic în mod inteligent, constructiv şi cultivat, să cunoască secretele otrăvii care avea să-l salveze. Antoine a scotocit prin rafturi, a ales cărţile care i se păreau cele mai interesante, sub privirea condescendentă a bibliotecarului, convins în sinea lui că este inteligent fiindcă e prost îmbrăcat. Îl cunoştea bine pe Antoine, de patru ani la rând era desemnat „cititorul anului”. În ciuda protestelor lui Antoine fată de acest exhibiţionism cultural, bibliotecarul afişase o fotocopie a legitimaţiei lui de bibliotecă cu inscripţia în caractere grase: „Cititorul anului”. Era ridicol.
Antoine s-a prezentat la pupitru cu Dicţionarul băuturilor alcoolice din lumea întreagă, Ghid istoric al băuturilor alcoolice, Băuturi alcoolice şi Vinuri, Cele mai faimoase băuturi alcoolice, Abecedarul băuturilor alcoolice...
Bibliotecarul a înregistrat împrumutul şi i-a spus:
— Iarăşi! O să vă depăşiţi recordul de anul trecut, felicitări. Faceţi cercetări istorice despre băuturile alcoolice?
— Nu, de fapt, eu... încerc să devin alcoolic. Dar înainte de a mă apuca de băut, as prefera să cunosc subiectul.
Bibliotecarul şi-a petrecut următoarele zile întrebându-se dacă asta era o glumă, iar apoi a murit, sufocat în mod misterios sub un grup de turişti germani, aproape de turnul Eiffel.
După trei zile petrecute citind pe nerăsuflate aceste cărţi, luând notiţe şi făcând fişe de lectură, considerând că stăpâneşte oarecum subiectul, Antoine s-a apucat să caute printre cunoştinţele lui un alcoolic care ar putea să-l înveţe metoda. O persoană care să aibă stofă de profesor în  materie de vinuri şi alcooluri albe, un Platon al lichiorului, un Einstein al calvadosului, un Newton al votcăi, Yoda al whiskyului. Printre apropiaţii săi, rude îndepărtate, colegi şi vecini, a găsit şi a descoperit psihotici, catolici, un baron, o integramistă, un heroinoman, aderenţi la partide politice... şi multe alte tare. Dar nici un alcoolic.
La cincizeci de metri, pe trotuarul de peste drum de apartamentul lui, se afla un bistrou numit Căpitanul Elefant. S-a decis să prospecteze acolo. […]