Perversa ca pe Târgu Ocna şi ii(2 i)

Ultima mare ispravă a geniului românesc, care adună în continuu noi vizualizări pe Youtube este cea a individului, ba am putea spune chiar a personalităţii, din Rahova, autorul celebrei maxime: „Ori suntem golani, ori nu suntem!”.

Aş fi un cretin (poate mai mare decât sunt deja) să nu recunosc că tipu’ este mai mult decât seducător cu limbajul lui de cartier, plin de umor conştient, ceea ce dovedeşte o inteligenţă peste media naţională, o deşteptăciune autentică, nativă. Dar nu m-aş fi simţit eu bine dacă nu m-aş apuca să-i critic (cum îi stă bine oricărui lup moralist) pe cei ce-l promovează pe acest om şi fac un model din cel care nu  poate (sau nu vrea – ceea ce nu m-ar mira deloc) să facă acordul între subiect şi predicat.

Doar că la nici o zi după ce îi pusesem gând rău „golanului” şi promotorilor săi, şi indirect ai semi-analfabetismului din colţul blocului, s-a întâmplat să trimit un e-mail unui absolvent de litere, în care „scăpasem” nişte orori gramaticale flagrante.

Persoana a fost destul de drăguţă să nu îmi spună, şi îmi dau seama cât  de drăguţi au fost cei care m-au tolerat până acum, deşi nu pot spune că mi-au făcut chiar un bine.

Celor care se întreabă cu ce am păcătuit împotriva limbii strămoşeşti şi a Academiei Române, le pot spune că am, în general, probleme cu cei 2 i şi, în special, când vine vorba de finalul unor forme de conjunctiv, unde abuzez de ei fără niciun rost. Asta doar din ce mi-am dat eu seama pe lângă problemele mele de topică ciudăţică, a virgulelor puse perfect aiurea şi multe altele pe care vă rog să le taxaţi.

Stând şi rumegând, asemenea boului  lui Topârceanu, la abilităţile mele lingvistice şi la compatibilitatea lor cu statutul pe care aş vrea să cred că îl am, parcă am simţit în plină figură „perversa ca pe Târgu Ocna”, dată de „prietenul” meu din Rahova. Sper doar să îmi fi „deschis” ochii în loc de „asta, aici” (pentru necunoscători – arcada).

Citeam cândva un manifest al unui neînţeles, ce militează pentru dobândirea simţului realităţii în rândurile celor ce stau, din convingere sau nu, cu nasul prea mult în carte, chiar dacă locul lor nu e acolo, dar o fac fie pentru că „dă bine la public”, fie pentru că au impresia că sunt nişte capacităţi, ceea ce, fiind vorba între noi, nu sunt. Aviz celor care îl citesc pe Schopenhauer în clasa a 9-a pentru că e cool să fii văzut cu o asemenea carte în mână deşi îţi rupi capul în ea sau înţelegi aiurea. Fireşte, problema neînţelesului era cea a ridicării unei pseudo-intelectualităţi. Dar hai să fim sinceri! Toţi suntem nişte pseudo-ceva, nişte falşi mai mari sau mai mici, nişte ipocriţi care ne dedublăm şi ne permitem destule „scăpări” la adăpostul propriilor „discreţii”, mizând că rămânem pe mai departe neprihăniţi în ochii celor din jur.

Ne blindăm cu tot felul de diplome şi titluri, adoptăm stiluri  care ne avantajează sau nu, ne împopoţonăm cu ţinute şi frizuri impuse de trend, indiferent cum ne vin. O droaie de bariere, care, odată ridicate, transmit doar ceea ce vrem să mai lăsăm noi la vederea celorlalţi! Suntem obsedaţi de imaginea noastră şi de modul în care suntem percepuţi. Devenim obsedaţi de control, premeditându-ne toate aspectele minore ale pateticelor noastre existenţe, pentru a preveni momentul când vraja faţadelor noastre fragile s-ar destrăma, iar oamenii ne-ar vedea cum suntem de fapt.

„Cine zice, ală e!”, ne tachinam când eram mici. Deci şi eu sunt fals, şi eu sunt ipocrit (poate într-o măsură mai mare decât mulţi), şi eu sunt golan, sau, mă rog, un anumit fel de golan. Acum încep să înţeleg ce admiră cei ce nu se mai satură de tipul ăsta – transparenţa şi spontaneitatea, care nouă ne-au devenit tot mai străine.