Lectura săptămânii

Franny şi Zooey, J.D. Salinger

[…] Ascultă-mă pe mine, drăguţo. Ai fost grozavă. Şi, când spun grozavă, nu glumesc. Ai salvat toată aiureala aia de spectacol. Până şi adunătura aia de raci opăriţi din sală şi-au dat seama. Şi acu' aud c-ai terminat-o definitiv cu teatrul – aud, aud. Mi-aduc aminte ce mai tiradă ne-ai tras când te-ai întors acasă la sfârşitul stagiunii. Ah, Franny, ce mă enervezi! îmi pare rău, dar ăsta-i adevărul.
Ai făcut descoperirea epocală că e plin teatrul de mercenari şi de cârpaci. Din câte-mi amintesc, arătai întocmai ca cineva care-ar fi aflat adevărul zdrobitor că plasatoarele de la teatru nu sunt chiar nişte genii. Ce-i cu tine, drăguţo? Unde-ţi sunt minţile? Dacă tot ai primit o educaţie monstruoasă, cel puţin foloseşte-te de ea, foloseşte-te de ea. Poţi tu să spui Rugăciunea lui Iisus de-acum până-n Ziua de Apoi, dar dacă nu-ţi dai seama că singurul lucru important în viaţa religioasă e detaşarea de cele pământeşti, nu văd cum o să poţi face măcar un singur pas înainte.

Detaşare, drăguţo, şi iar detaşare. Suprimarea dorinţei. „Să nu râvneşti la nimic”. Dacă vrei mata să ştii tot adevărul, tocmai această dorinţă e cea dintâi trăsătură a unui actor. De ce mă faci să-ţi spun lucruri pe care le ştii deja? Undeva pe traseul evoluţiei tale – într-o blestemată de reîncarnare sau în alta, dacă vrei – nu numai c-ai râvnit să ajungi actor sau actriţă, dar, pe deasupra, ai mai vrut să fii şi mare. Acum nu mai ai ce face, trebuie să mergi înainte. Nu poţi să renunţi la rezultatele la care chiar tu ai râvnit. Cauză şi efect, drăguţo, cauză şi efect. Singurul lucru pe care-l mai poţi face acum, singurul lucru pe care-l poţi face în spirit religios, este să joci. Fă-o pentru Dumnezeu, dacă vrei – fii actriţa lui Dumnezeu, dacă vrei. Ce-ar putea fi mai frumos? Poţi măcar să încerci, dacă vrei – nu-i rău să încerci. Urmă o scurtă pauză. Numai c-ai face bine să te grăbeşti, drăguţo. Cum te întorci un pic cu spatele, cum se scurge tot afurisitul de nisip din clepsidră.
Ştiu eu bine ce spun. În blestemata asta de lume fenomenală, eşti un om norocos dacă ai timp să tragi un strănut. Mai făcu o mică pauză. Pe vremuri eram îngrijorat din pricina asta. Acum nu-mi mai fac cine ştie ce griji. Măcar ştiu că mi-e încă dragă ţeasta sărmanului Yorick. Am măcar timp să mai fiu îndrăgostit de ţeasta lui Yorick. Vreau să am şi eu o ţeastă pe cinste, respectabilă, când oi muri, drăguţo. Râvnesc după o ţeastă frumoasă, respectabilă, ca a lui Yorick. La fel şi tu, Franny Glass. La fel şi tu... Ah, Dumnezeule, la ce bun atâta vorbărie? Şi tu ai primit exact aceeaşi afurisită de educaţie monstruoasă ca şi mine, dar dacă nu ştii până la ora asta ce fel de craniu vrei să ai când o să mori, şi ce ai de făcut ca să-l dobândeşti – adică dacă până la ora asta nici măcar atâta lucru nu ştii, ca, dacă eşti actriţă, trebuie să joci, atunci ce rost are să mai discutăm?

Franny se ţinea acum cu mâna liberă de falcă, întocmai ca un om chinuit de o cumplită durere

de dinţi.

— Şi încă ceva. Şi cu asta termin. îţi promit. Problema este că, atunci când te-ai întors acasă, făceai spume la gură plângându-te de prostia publicului. Afurisitul ăla de „râs needucat” care se auzea din rândul cinci. Şi-i adevărat, i-adevărat – numai Dumnezeu ştie cât e de deprimant. Nu zic că nu e. Dar, la drept vorbind, asta nu-i treaba ta. Nu-i treaba ta, Franny. Singura preocupare a artistului este să caute să atingă perfecţiunea, dar aşa cum găseşte el de cuviinţă s-o facă, nu cum vor alţii. N-ai nici un drept să te gândeşti la asemenea lucruri, te asigur. Cel puţin dacă e să judecăm realist. Înţelegi ce vreau să spun ?

Se făcu linişte. În tot acest interval, reuşiră amândoi să nu dea nici un semn de iritare sau de stânjeneală. Pe Franny se părea că încă o mai durea destul de tare falca, pentru că se ţinea în continuare cu mâna de ea, dar în schimb avea o expresie cât se poate de resemnată. Se auzi din nou vocea de la celălalt capăt al firului.

— Mi-amintesc cum a fost când m-am dus pentru a cincea oară la emisiunea „Iată un copil deştept”. I-am ţinut locul lui Walt în câteva rânduri cât a fost cu piciorul în ghips – ţi-aduci aminte când a fost cu piciorul în ghips? Într-o seară, înaintea emisiunii, am început să cârtesc. Seymour mă pusese să-mi lustruiesc pantofii exact în clipa când ieşeam cu Waker pe uşă. M-am înfuriat.Spectatorii din studio erau cu toţii nişte cretini, prezentatorul era un cretin, sponsorii erau cretini. O să-mi lustruiesc eu pantofii pentru ei la sfântu-aşteaptă – aşa i-am spus lui Seymour. I-am mai zis că, din locul unde stăteam noi, oricum nu ni se vedeau pantofii. Dar chiar şi aşa mi-a spus să mi-i lustruiesc. Mi-a zis să mi-i lustruiesc de dragul Grăsanei. Nu ştiam despre ce naiba vorbea el, dar avea întipărită pe faţă expresia aia a lui inconfundabilă, aşa că m-am conformat. Nu mi-a spus niciodată cine era Grăsana, dar de atunci mi-am lustruit pantofii de dragul ei ori de câte ori m-am mai dus la radio în toţi anii cât am fost noi doi, tu şi cu mine, la emisiune, dacă-ţi mai aminteşti. Nu cred să-mi fi scăpat decât o dată, de două ori. În mintea mea s-a conturat imaginea asta extraordinar de clară a Grăsanei. O aveam în faţa ochilor şezând pe verandă cât era ziulica de mare, plesnind muştele cu pliciul, în vreme ce radioul, dat la maximum, îi urla-n urechi din zori şi până-n noapte. Îmi închipuiam că era o zăpuşeală îngrozitoare, şi că femeia suferea, probabil, de cancer, şi... nu mai ştiu. În orice caz, îmi era limpede ca lumina zilei de ce insista atâta Seymour să-mi lustruiesc pantofii când mergeam la emisiune. Era de înţeles.

Franny stătea în picioare. Îşi luase palma de la falcă, aşa încât să poată ţine receptorul cu amândouă mâinile.

— Aşa mi-a spus şi mie, mărturisi ea în receptor. Mi-a spus odată să fiu nostimă, că m-ascultă Grăsana. Îşi retrase o mână de pe receptor, punându-şi-o, doar o clipă, pe creştetul capului, apoi apucă iar receptorul cu ambele mâini. Eu nu mi-am imaginat-o niciodată stând pe verandă, dar mi-am închipuit că are nişte picioare din alea — ştii — foarte groase, cu venele foarte umflate. O vedeam aşezată într-un fotoliu de răchită. Dar şi eu îmi închipuiam că era bolnavă de cancer şi că-i urla toată ziua radioul în cap! Tot aşa mi-o închipuiam şi eu!
— Da-da-da. E-n regulă. Atunci dă-mi voie să-ţi spun ceva, drăguţo... M-asculţi?

Franny, cu un aer teribil de încordat, dădu afirmativ din cap.

— Mie unuia nici nu-mi pasă unde joacă un actor. Poate să joace într-un spectacol de teatru estival, sau la radio, sau la televiziune, sau într-un blestemat de teatru de pe Broadway, cu publicul cel mai elegant, mai bine hrănit şi mai bronzat din câte-ţi poţi imagina. Dar am să-ţi spun un mare secret – m-asculţi? Grăsana lui Seymour e-n fiecare om. Inclusiv în profesorul Tupper, drăguţo. Şi-n toţi ceilalţi de teapa lui – fiindcă sunt cu duiumul. Nu e om pe lumea asta în care să n-o regăseşti pe Grăsana lui Seymour. Nu ştiai ? N-ai aflat până acum secretul acesta nemaipomenit ? Şi nu ştii – ascultă aici – nu ştii cine-i, de fapt, Grăsana asta?... Ah, drăguţo! Ah, drăguţo! E chiar Hristos. Hristos Însuşi, drăguţo.

Se părea că, de-atâta bucurie, Franny, chiar şi cu amândouă mâinile, abia mai putea ţine receptorul la ureche. Vreo jumătate de minut nu se mai rosti nici un cuvânt, nici o replică. Apoi:

— Nu mai pot să vorbesc, drăguţo. Pe urmă se auzi clicul unui receptor pus în furcă.

Franny trase puţin aer în piept, dar rămase cu receptorul la ureche. După ce legătura se întrerupse, veni, desigur, tonul. Pentru ea era, parcă, o minunăţie să îl asculte, ca şi când ar fi fost cel mai bun substitut cu putinţă al înseşi tăcerii primordiale. Dar, în acelaşi timp, părea să ştie şi când să se oprească, să nu-l mai asculte, ca şi cum, dintr-o dată, ar fi dobândit toată înţelepciunea lumii, multă-puţină câtă este. Iar când puse receptorul la loc, în furcă, păru să ştie exact ce-avea de făcut în continuare. Luă scrumiera şi chibriturile, apoi dădu la o parte cuvertura de bumbac de pe patul pe care şezuse, îşi scoase papucii şi se culcă. Preţ de câteva minute, înainte de a se cufunda într-un somn adânc, fără vise, stătu pur şi simplu liniştită, zâmbind, cu ochii în tavan.