Noi nu avem un termen romanesc pentru „devenire”. Avem câteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de: petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decât se întâmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie —, în înstrăinare. Visez o scoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.
Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem?
Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.) Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-1 înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-1 laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Şi cel mai frumos sfârşit al tău — fertilitate! — e să te năpădească buruienile.
Era un om atât de tânăr şi de armonios încât mi-am închipuit un teolog care ar exclama: „Voi sunteţi cei care ţin lumea in loc! Pentru voi trebuie lumea perpetuată, amânată. Dumnezeu ar mântui-o dacă n-ar fi încă fiinţe să se bucure de ea şi să întârzie, prin tot ce e păgân în ei, răscumpărarea”.
Să ţii lumea in loc. Este moarte? Este viaţă? Toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi — şi să ţii minte.
Gândul Şcolii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă nu ai nevoie să-i dai „lecţii”. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-1 pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecţie. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee şi încep să incorporeze şi ei una. (Poate „gândul unic”, de care vorbea Pârvan.) Cred că şcoala asta trebuie făcută.
Tristeţea de a nu fi păcătuit. Tristeţe care cuprinde din când în când pe îngeri şi aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele fiului risipitor.
[…] Fiul risipitor spune: „îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu”. Fratele fiului risipitor întoarce aci capul, cu dezgust.
Câte vieţi valabile nu se susţin prin calităţi minore, sau chiar prin defecte: încăpăţânare, ambiţie, orgoliu. Totul e bun, chiar lucrul vinovat, cu condiţia să nu întârzii la el; totul e rău, chiar lucrul bun, dacă întârzii. Esenţialul e să fii trimis mai departe, să fii aşezat la curgere. Totul e rău dacă te scoate din ea.
„Şcoala e bună”, spunea Nae Ionescu, „cu condiţia să n-o iei in serios”. Trebuie să întorci lucrurilor spatele, să pleci, să-ţi părăseşti prietenele una câte una, de teamă să nu te biruiască fericirea. Romanii, spunea Montesquieu, se temeau mai mult de repaus decât de inamic.
Exasperant lucru să întâlneşti pe stradă un om care râde. De ce râde? Bucuria e a lui, e atât de mult a lui, încât îl separă de rest. Dar dacă întâlneşti un om care suferă, suferi şi tu. Suferinţa uneşte. (Curios lucru că tristeţea şi nu bucuria cea stearpă e pusă de apuseni printre „păcatele capitale”.) Bucuria e echivalentul, pe plan moral, al adevărului: e fixitate, separaţie. Vreţi o lume spartă in cioburi? Înveseliţi-vă!
Omul rău face mult mai mult bine decât omul bun. Pentru că omul rău are nevoie de fapte. Omul bun este bun şi, aşteptând să făptuiască firesc, uită de faptă. Căci fapta ascunde, adesea, iar el n-are nimic de ascuns. De altfel, nu ştim ce e om bun şi rău, inteligent şi prost, cum nu ştim ce e o femeie frumoasă. Numai inteligenţa, care e plină de răutate, dacă e liberă şi nu slujeşte nimic, vrea să vadă clar. Numai ea categoriseşte şi, fireşte, critică. Dar viaţa e dozaj. Eşti din când în când inteligent, sau eşti mai inteligent azi decât ieri; iar o femeie frumoasă, pe care întâlnirea cu cineva nu o face mai frumoasă, e una din cele mai triste reuşite ale biologiei.
Nu s-a gândit nimeni sa deschidă un institut de înfrumuseţare prin cele sufleteşti, fiindcă dinăuntru în afara vine frumuseţea Gândiţi-vă cât de urâte sunt adesea femeile, crispate cum stau sub nevoia de a fi frumoase. Dar daţi-le seninătatea şi stăpânirea, şi vedeţi cum li se destind feţele, cum elimină toxinele şi cum recuceresc frumuseţea, singura frumuseţe care le e dată: de oameni vii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu