Babel

Director: Alejandro González Iñárritu
Writers: Guillermo Arriaga, and 1 more credit »
Stars: Brad Pitt, Cate Blanchett and Gael García Bernal
Won Oscar. Another 27 wins & 75 nominations See more awards »
Filmul Babel întregeşte trilogia din care mai fac parte Amores Perros (Iubiri şi cîini, 2000) şi 21 Grams (21 de grame, 2003), film care i-a adus două dintre premiile cele mai importante, Globul de aur pentru cel mai bun film categoria Dramă şi acelaşi premiu la Festivalul de film de la Cannes.
Titlul face trimitere la un episod din Vechiul Testament, Facerea, capitolul 11. Fiii lui Noe încep construirea unei cetăţi şi a unui turn, turnul Babel menit să atingă cerul (numele în ebraică al Babylonului), proiect care emblematizează orgoliul nemăsurat al oamenilor. Dumnezeu intervine pentru a distruge acest proiect atît de vast. Pe cale de consecinţă, părţile pierd legătura cu unitatea, devenind de sine stătătoare, iar constructorii acestui proiect megaloman uită limba originară care diseminează într-o mulţuime de limbi şi culturi diferite, eterogenitate pe care o moştenim împreună cu tensiunile ei. Parabola biblică se reflectă sensibil şi în filmul lui Ińárritu, o parabolă a izolării, a frontierelor cultural-mentalitare şi, mai ales, a celor politice care secţionează uneori discreţionar şi dureros legăturile fireşti.
Evenimentele dobîndesc acea pondere halucinantă a probabilităţii foarte mici la Ińárritu, filmele sale rescriu posibilitatea ca o aripă de fluture care bate undeva în Japonia, în cazul nostru descărcarea unei arme americane Winchester M70, dăruită de un vînător japonez ghidului său marocan, să stîrnească un cutremur în Statele Unite, rănirea unui civil american, considerată imediat act de terorism, (vă mai amintiţi paradoxul, măcar din amuzantul Butterfly Effect). Este mecanismul cunoscut şi al celorlalte filme ale sale care i-au adus notorietatea şi pe care, în bună parte, îl datorează lui Guillermo Arriaga. Arma ajunge în posesia unui păstor local, fiind imediat utilizată de cei doi copii ai acestuia într-o întrecere menită să-i probeze eficienţa pe care unul dintre ei o pune la îndoială. Întîmplător, ţinta este un autocar care traversează defileul. Glonţul o răneşte pe Susan (Cate Blanchett), soţia lui Richard (Brad Pitt). Cei doi soţi au venit în Maroc pentru a fi singuri, cît mai departe de moartea fiului lor, deşi spectrul acestei morţi se regăseşte la tot pasul, în femeile învelite în burnuzuri, în peisajul deşertic unde cimitirul este marcat de pietre ascuţite aşezate vertical ca dinţii unei perii uriaşe. Scena discuţiei dintre ei, de la începutul filmului, mi-a amintit de o povestire excepţională a lui Ernest Hemingway, Hills like White Elephants.
Replicile simple preiau o încărcătură emoţională subcutanată pentru care peisajul dezolant al uedurilor şi colinelor deşertice funcţionează ca o cutie de rezonanţă, în acordurile parcă ireale ale muzicii sufite (Gustavo Santaolalla a cîştigat un Oscar cu muzica din Brokeback Mountain). Evenimentul are repercusiuni politice, mediatizat imediat, în timp ce soţul trebuie să găsească soluţii provizorii şi să accepte ospitalitatea indigenilor, ca şi intervenţia cu mijloace rudimentare a unui medic local pentru a opri hemoragia soţiei sale. În final, intervenţia promtă şi brutală a poliţiei locale, forţată şi de mîna lungă a Statelor Unite, conduce la uciderea unuia din fii lui Abdullah într-o luptă inegală şi stupidă. În paralel, - defazajele temporale sunt monedă curentă la Ińárritu -, se desfăşoară povestea menajerei care are grijă de cei doi copii ai cuplului american pe care-i ia cu ea în Mexic la nunta fiului său. La întoarcere, situaţia se deteriorează ireversibil cu concursul obtuzităţii poliţiştilor de frontieră, al căror comportament se află la limita abuzului, dar şi a nepotului Santiago (Gael García Bernal) pe care ni-l amintim din Amores Perros, iar menajera, Amelia (Adriana Barraza), în ciuda devotamentului ei deosebit faţă de copii, este expluzată din America după 16 ani de rezidenţă, fără acte, ce-i drept. La capătul celălalt al lumii, în Tokyo, o adolescentă surdo-mută, fiica japonezului vînător ocazional, exteriorizează trauma sinuciderii mamei sale, dar şi a propriului handicap printr-un comportament şarjat, provocator erotic care-i pune în dificultate pe cei din jur.
În Babelul lui Ińárritu intră în coliziune lumile cele mai diverse, - niponă, mexicană, islamică, americană, ea însăşi un melanj etnic - şi trebuie spus că în filmele sale nu există personaje secundare, fapt care face parte din estetica implicită a regizorului. Povestea cuplului american se află doar aparent în centrul acţiunii, perifericul, sub toate aspectele, devine egal cu centrul la Ińárritu. Brad Pitt este scos din clişeul de băiat frumos care l-a impus, practic regizorul îl reinventează ca actor de dramă, în adevăratul sens al cuvîntului, de care doar cu rolul din Seven - în compania lui Morgan Freeman -, s-a mai apropiat. Ridat, îmbătrînit, extrem de vulnerabil, personajul capătă relieful dorit şi asta pentru că regizorul este şi un extraodinar portretist: chipul unei bătrîne iese din penumbră punctînd tăcerea printr-o maiestate a atemporalului. Asemeni marilor fotografi, Ińárritu are capacitatea cuprinderii existenţei umane în chipul devenit mască. La aceasta se adaugă o cruzime pe care o au uneori povestirile lui Julio Cortázar, iar ea nu este niciodată gratuită, ci face parte din strategia regizorului de a ajunge în intimitatea personajului, la gesturile fundamental umane. Lipsit de manihesimul banal al împărţirii lumii în categorii, filmul constituie şi o dramă a comunicării şi a diferenţei în contextul geopolitic, social şi cultural actual, dar şi un reflex ironic, dacă nu chiar sarcastic, la adresa discursurilor militante pe tema globalizării. Aroganţa americanilor în străinătate, - Susan aruncă cuburile de gheaţă din pahar la micul bistrou marocan pentru că apa locală este virtual punitivă, faţă de cola made in USA, - dar şi suficienţa circumstanţială a francezilor din autocar cărora li s-a deranjat confortul pentru că nu mai funcţionează aerul condiţionat, vorbesc mai mult despre distanţe decît un documentar despre populaţiile lumii a treia şi grija pe care le-o poartă ţările dezvoltate. Idiosincrasiile sunt transmise şi copiilor şi un dialog aparent comic surprinde felul în care frontierelor politico-geografice li se adaugă şi cele trasate de prejudecăţi. Dialogul are loc între menajera mexicană, nepotul Santiago, aflat la volanul maşinii, şi Mike, băiatul familiei americane: "Aici e Mexicul?" "Da, aici e Mexicul", "Mama mi-a spus că Mexicul e un loc primejdios" "Da... Şi e plin de mexicani".
Noutatea lumii de dincolo de graniţă încântă şi bruschează sensibilitatea copiilor atraşi în jocul de prindere a găinilor şi stupefiaţi cînd Santiago smulge cu dexteritate capul uneia din ele. Lumea săracă a unui sat marocan, Tazerine, cu cârdurile de copii atraşi de turiştii străini deturnaţi de accident, este alăturată printr-o rapidă comutare a acţiunii, megalopolisului japonez, Tokyo, cu uriaşele blocuri turn şi sutele de mii de reclame strălucitoare sau lumina stroboscopică a discotecilor, căreia din cînd în cînd regizorului îi taie complet sonorul pentru a ne acomoda cu universul ecranat al surdo-muţilor, pentru care elementul vizual şi gestualitatea preiau deficitul, raportându-l la o expresie mai acută a comunicării. Când nu mizează pe situaţii, regizorul focalizează asupra stărilor şi contrastului dintre registrele conjugate ale lumilor diferite. Cu toate aceste rupturi deliberate de nivel, acţiunea cunoaşte un crescendo de progresie dramatică, beneficiind în acelaşi timp de interstiţii meditative, panoramări sau cadre simple, cadre aproape fotografice. Regizorul a reuşit să obţină un echilibru între dinamismul unor scene în mod voit accelerate şi staticul contemplativ al peisagisticii. Acest puzzle al unor istorii aparent disparate se reîncheagă temporar într-o coerenţă aflată sub semnul logicii implacabile a hazardului. Distanţele între lumi sunt scurtcircuitate şi pentru foarte scurt timp unitatea originară se reface. Paul Haggis a încercat tot în 2006 cu Crash o formulă similară, într-un cadru mai restrâns, care se pare că a reuştit. Câteva filme ale lui Jim Jarmusch au dovedit la rîndul lor eficienţa reţetei.
Există ceva în filmul lui Ińárritu, dincolo de orice limbaj convenţional, care nu necesită cunoaşterea unei limbi sau a unei culturi, care transcende frontierele şi poziţiile sociale, ceva care se lasă cunoscut numai prin intermediul suferinţei şi al cruzimii. Cultura japoneză, dar şi melanjul dintre cultura locală, pe care s-a grefat cultura spaniolă în Mexic, au o deschidere aparte spre un orizont particular al cruzimii. În acest context, dragostea apare neaşteptat, printr-un ricoşeu brutal şi tandru în acelaşi timp, paradox care întreţine arderea interioară a personajelor. Richard îşi sărută soţia în timp ce o ajută să urineze într-o cratiţă, adolescenta japoneză se oferă goală detectivului Mamiya, gest disperat al fetei respinse repetat, din start sortit ridicolului. Ińárritu evită cu toate acestea vulgaritatea sau pornografia, evidenţiind puterea de semnificaţie pe care o au actele liminale. De altfel, regizorul priveşte cu scepticism rezolvarea istoriilor printr-un deznodământ fericit, poveştile rămân cel puţin suspendate, atunci cînd finalul lor nu e decis tragic. Se fereşte, însă, de a extrage o judecată morală, degetul destinului a apăsat pe trăgaci pentru a ne oferi o şaradă, în cele din urmă, din acest melanj de situaţii şi istorii care se fac şi se desfac aparent aleator sub ochii noştri.

Filmul poate fi gasit aici, aici sau aici si poate fi vizionat online aici si aici.