Un exemplu de ratare a lui „ceva ca ceva". Sărutul cioranian: „Întîlnirea între două salive"
La începutul Tratatului de descompunere, în paragraful intitulat Antiprofetul, Cioran spune: „Spectacolul omului — ce lucru scîrbavnic! Iubirea — o întîlnire între două salive... Toate sentimentele îşi trag absolutul din mizeria glandelor." Cioran procedează aici metonimic, desemnînd iubirea prin sărut, iar sărutul prin „întîlnirea a două salive". Pe acelaşi model putem spune că strîngerea mîinilor e atingerea a două epiderme, că scaunul este întîlnirea unor bucăţi de lemn sau că trupul uman e o aglomerare de cărnuri, grăsimi şi secreţii. Orice lucru din universul uman poate fi destructurat în felul acesta, prin coborîrea la elementele componente ale „calului său”. Ceea ce se obţine este o lume de sensuri demontate, un „dez-asamblaj", presupunînd că tot ce ţine de lumea omului poate fi imaginat pe modelul acesta mecanic, al unor întreguri alcătuite din piese asamblabile şi care, ca atare, pot fi desfăcute oricînd „în bucăţi". Iubirea, prin sărut, este alcătuită atunci din salivă, aşa cum o bicicletă nu e în fond altceva decît un triunghi metalic aşezat pe două cercuri. Cioran, cu adevărat, de-compune, şi Tratatul său pare că se iveşte dintr-o lume ale cărei personaje au obosit atît de tare încît ele vor să strîngă, să cureţe, să demonteze, să pună totul în cufere şi să lase locul gol, asemeni unui „peisaj nimicit" în care nici un obiect interpretat nu a mai rămas în picioare.
Prestigiul neantului de aici vine: din capacitatea de a goli obiectele de sensurile lor, de a le suge interpretarea, de a le devaliza „ca"-urile, de a percepe saliva, şi nu întîlnirea. Neantul nu e „nimicul", ci este acest osuar al fiinţei, acest cimitir de obiecte descompuse care, ele, şi-au pierdut prestigiul interpretării, sculpturalitatea „ca"-ului, supleţea funcţionalităţii şi care acum zac desfăcute în bucăţi. Dezbrăcate de propria lor ustensilitate, ele regresează către o nuditate pe care nu au avut-o niciodată şi din alchimia unui lucru atît de sublim precum sărutul nu rămîn decît glandele, secreţiile, saliva. Cînd un om ajunge să perceapă în chip real sărutul ca „întîlnire între două salive" — şi deci să-i repugne —, el înregistrează la rîndul lui o regresie de tip psihotic în care accesul la interpretarea sărutului este total blocat. Tratatul de descompunere stă sub semnul unei maladii a lui „ca".
Scena balului din Romeo şi Julieta
In opoziţie cu ratarea lui „ca" din definiţia lui Cio-ran, să analizăm înţelegerea interpretativă a sărutului la Shakespeare în Romeo şi Julieta, actul I, scena 5, cunoscută sub numele de „scena balului". Romeo, mascat, aflîndu-se ca intrus în sala de bal a familiei Capulet, o prinde pe Julieta de mînă şi însoţeşte gestul cu aceste vorbe:
Romeo: De pîngăresc cu mina-mi de nimic
[Al mîinii tale] templu sfint, fie acesta mai
gingaşu-mi păcat;
Buzele mele, doi pelerini roşind, sînt gata
Să netezească atingerea cea aspră cu un blînd
sărut.
Julieta: Bunule pelerin, cit de nedrept eşti cu mîna-ţi
Care [făcînd astfel] nu arată decît o aleasă devoţiune. Căci sfinţii au mîini pe care mîinile pelerinilor chiar le ating Şi palmă-către-palmă este sărutul sfinţilor pelerini.
Romeo: Dar oare sfinţii nu au buze şi, deopotrivă, sfinţii pelerini?
Julieta: Ba da, pelerine, buze ce trebuie folosite pentru rugă.
Romeo: O, atunci, scumpă sfîntă, lasă buzele să facă ceea ce mîinile fac.
Ele se roagă, recunoaşte, pentru ca nu cumva credinţa să se prefacă-n disperare.
Julieta: Sfinţii nu se mişcă, deşi ei admit să o facă de dragul rugăciunilor.
Romeo: Atunci nu te mişca, cită vreme culeg rodul rugăciunii mele. [O sărută.]
Astfel de pe-ale mele buze păcatul e curăţat de către ale tale.
Stratagema lui Romeo: mîna profanatoare şi sărutul reparator
Romeo o ia de mînă pe Julieta. Şi din clipa în care o ia de mînă, el desfăşoară o strategie a cuceririi care are ca deznodămînt sărutul. La rîndul ei, Julieta îl însoţeşte pe Romeo pe drumul pe care el îl deschide, numai că lucrul acesta trebuie să se petreacă într-o manieră convenabilă. Atingerea buzelor Julietei este de fapt negociată într-un plan al cuvintelor şi numai desfăşurarea unei strategii verbale de tip baroc face posibil sărutul ca sărut. Cînd apare, el este încărcat de logos, în aşa fel îneît orice bănuială privitoare la originea plebee a gestului este suprimată. Din capul locului, preocuparea celor doi este distanţarea de profan şi fiecare pas al lor se face tocmai în direcţia „suprimării salivei". Nici un element din scenografia erotică nu este abandonat izolării sale fizice sau fiziologice. Recuzita erotică este constant de tip sacral şi recurenţa cuvintelor din acest registru — holy, shrine, devotion, pilgrim, saint, prayerjaith, purged — este imposibil să fie trecută cu vederea. Din chiar clipa în care o ia de mînă pe Julieta, Romeo declară că a călcat pe un teritoriu sacru, de vreme ce mîna Julietei este numită „templu sfînt" (holy shrine). Şi luînd-o de mînă, Romeo profanează mîna Julietei (ifl profane), aşa cum un hoţ profanează un templu sau un altar. Asistăm astfel din capul locului la o madonizare a Julietei, iar intrarea intempestivă în teritoriul sacrului este un păcat: un lucru de cea mai mică valoare (my unworthiest hand — „mîna mea de nimic") intră în contact cu un concentrat de sacru (mîna madonizatei Juliete ca „templu sfînt" — pleonasm de potenţare).
Păcatul acesta trebuie spălat, şi Romeo este gata să o facă. O parte a corpului lui, buzele, intră în condiţia de pelerin şi ele roşesc (two blushing pilgrims) pentru ceea ce a făcut altă parte a corpului. Buzele sînt gata să spele păcatul mîinii profanatoare. Puse în condiţia pelerinajului, ele sînt de la bun început pe drum către sacru. Cînd ele vor face ceea ce buzele ştiu să facă — adică să sărute —, ele vor anula profa-nitatea mîinii care a atins. Nu întîmplător atingerea buzelor (sărutul) e „blîndă" (tender), în vreme ce atingerea mîinii este rough („aspră"), prima fiind tocmai reparaţia celei de a doua. Invocînd funcţia reparatorie a buzelor, Romeo deschide calea sărutului, dar o face prin aşezarea lui în orizontul sacrului.
Contrastratagema Julietei: sărutul „palmă-către-palmă". Recuperarea sacralităţii mîinii
Julieta răspunde acestei stratageme cu o contra-stratagema, extrem de ingenioasă, menită să oprească lucrurile în faza atingerii mîinilor şi, astfel, să evite sărutul. Mîna lui Romeo, spune ea, nu a profanat, nu a fost impie; dimpotrivă, ea s-a comportat cu o „aleasă devoţiune" (mannerly devotion), deci sacral, deoarece pelerinii, ca şi sfinţii, au mîini, iar cînd pelerinul ajunge în faţa sfîntului, mîinile lui le ating pe cele ale sfîntului (For saints Jiave liands that pil-grims' hands do touch — „... chiar le ating") şi, adaugă Julieta, palm to palm is holy palmers'kiss — „palmă-către-palmă este sărutul sfinţilor pelerini".
Procedînd astfel, sacralizînd mîna lui Romeo, Julieta evită sărutul propriu-zis, lăsînd să se înţeleagă că sărutul s-a consumat deja, în maniera sacră a lui palm to palm a „sfinţilor pelerini" ajunşi în contact cu mîinile sfinţilor. Tu, pelerinul Romeo, mi-ai atins mie, Julietei, pe care o consideri sfîntă, mîna cu mîna ta. „Sfîntă" şi „pelerin" — amîndoi sîntem în spaţiul sacrului. Sărutul nostru s-a consumat ca „mînă-către-mînă". Nu mai e nevoie, deci, de intervenţia buzelor. Nu a existat profanare, nu a existat păcat, deci buzele nu mai sînt chemate să şteargă, „să netezească" (to smooth) nimic.
Sărutul şi rugăciunea
Romeo contraatacă: cum se face, totuşi, că atît sfinţii, cît şi pelerinii au buze? — Ca să se roage, răspunde prompt Julieta.
In acest moment Romeo sesizează că mîinile şi buzele se întîlnesc în funcţia rugăciunii. Te rogi cu buzele, te rogi cu mîinile apropiate. Dar dacă mîinile şi buzele intră în economia rugăciunii şi, în acelaşi timp, sărutul sfînt (palm to palm) vine din întîlnirea mîinilor diferite, atunci se poate glisa de la o componentă a rugăciunii la alta: de la mînă la buze şi, simultan, de la rugăciune la sărut: Ol then dear saint, lei lips do what hands do („O, atunci, scumpă sfîntă, lasă buzele să facă ceea ce mîinile fac/') Romeo îi cere Julietei să lase buzele lor să se atingă aşa cum îşi ating sfinţii şi pelerinii mîinile. Buzele rămîn astfel în spaţiul rugăciunii (căci pelerinii şi sfinţii au buze pentru a se ruga, dixit Julieta), dar întîlnindu-se pe modelul mîinilor, ele glisează totodată în spaţiul sărutului. Rugăciunea devine sărut şi sărutul rugăciune.
Julieta ridică un ultim obstacol în calea sărutului ce stă să vină: rugîndu-se, sfinţii rămîn nemişcaţi (saints do not move) şi nu se mişcă tocmai „de dragul rugăciunilor" (for prayers" sake), argumentează ea.
Nimic mai simplu, răspunde atunci Romeo. Fiind sfîntă — şi rugîndu-te —, vei rămîne nemişcată. Şi nu te vei mişca atîta vreme cît eu, Romeo, voi culege rodul rugăciunilor (while my prayeri effect I take) de pe buzele tale. Muiate în sacralitatea rugăciunii, buzele Julietei, atinse, vor curăţa păcatul buzelor lui Romeo. Ele vor deveni, la rîndul lor, sfinte. (Thus from my lips, by thine, my sin is purged). Romeo o sărută pe Julieta după ce mai întîi o „iconizează". Ceea ce atinge el cu buzele este o donna angelicata, o Julieta hieratizată de însuşi ritualul îndrăgostirii.
Ce este acum sărutul? Întîlnirea a două salive? Sau capătul unui pelerinaj către fiinţa iubită? Rolul acestei baroce strategii lingvistice, populată de metafore enorme, în care părţile trupului devin cînd temple, cînd pelerini şi în care distanţa ce desparte păcatul de mîntuire este parcursă vertiginos, este unul singur: să scoată sărutul din metafizica pro-fan-cioraniană a „întîlnirii salivelor". Cînd buzele sînt sacralizate, sărutul devine un moment în economia rugăciunii, miez al ei şi culegere a roadelor ei. Ca pelerin, Romeo dobîndeşte o libertate erotică pe care nu o avea ca simplu Montague şi, nu întîmplător, el se aşază de la bun început pe acest drum pe care Julieta îl va împinge mai departe. Fiziologia nu poate interpreta sărutul. Sărutul ca sărut pune desigur în joc o stilistică a întîlnirii, dar una care ţine nu de glande, ci de unio mystica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu