21 grams

Director: Alejandro González Iñárritu
Writer: Guillermo Arriaga
Stars: Sean Penn, Benicio Del Toro and Naomi Watts
Nominated for 2 Oscars. Another 20 wins & 34 nominations See more awards »
21 Grams este un film puzzle ce prezintă acţiunea discontinuu. Este povestea a unor oameni pe care-i uneşte hazardul unui accident tragic: Christina este văduva unui arhitect ucis de-o maşină împreună cu cele două fetiţe ale lor; Jack este autorul accidentului; Paul este cel care primeşte inima bărbatului mort. Pentru a povesti aceste trei planuri emoţionale, Inarritu „sparge” povestea în bucăţele şi le recompune în funcţie de o altă logică decît aceea - pur cronologică - de cauză-şi-efect. Faptul că nu respectă regulile clasice ale oricărui manual de scenaristică (1-2-3 sau început-cuprins-încheiere) ar părea că este ocolit de emoţie tocmai pentru că nu merge direct la ţintă, iar actorii nu-şi pot desfăşura cronologia sentimentelor.

De fapt, ceea ce face Inarritu nu poate face teatrul: această discontinuitate, creată de montaj. O dată pentru că urmărirea mai multor acţiuni, fragmentarea şi prezentarea lor într-o succesiune ţinînd de alte reguli decît cele pur dramatice, este extrem de anevoioasă, regizoral vorbind. Şi a doua oară pentru că unui actor îi vine greu să treacă, de la o scenă la alta, prin emoţii atît de variate, care presupun momente temporale şi sentimentale distincte: un actor de teatru are nevoie de o anumită continuitate emoţională, el nu poate fi un robot care să adopte, la simplă apăsare de buton şi în interval de două ore, stări divergente. Filmul, în schimb, poate face acest lucru pentru că un turnaj durează săptămîni, uneori chiar luni de zile, iar actorii dispun de confortul psihologic de a-şi explora rolul. Ce-i drept, uneori un film „discontinuu" este turnat la modul „classic”, discontinuitatea producîndu-se în cabina de montaj.
Dar 21 Grams este un caz aparte. Inarritu a mărturisit - într-un interviu acordat revistei franceze „Positif” - că, deşi filmul povesteşte momente temporale şi emoţionale diferite, el a fost turnat exact în ordinea întîmplărilor de pe ecran! Astfel că echipa filmului a fost nevoită să se întoarcă în aceleaşi locaţii de mai multe ori, actorii să-şi reia rolul de unde-l lăsaseră (în timp), ş.a.m.d. Pentru a-şi argumenta maniera regizorală Inarritu declară: „Am împărţit povestea în mai multe poveşti corespunzînd fiecărui personaj: cea a lui Paul, a lui Jack, a Christinei. Fiecare actor avea cronologia lui personală. (...) Sincer vorbind, cînd am scris scenariul, apoi în timpul turnării filmului şi-apoi la montaj eram mai conştient de ordinea emoţională decît de cea cronologică. Am operat modificări la montaj pentru a mă lipi mai bine de mişcarea emoţiilor. Faţă de primul montaj, am tăiat aproape o oră şi vreo douăzeci de scene. A fost ca-n jocul de genga de la-nceputul filmului: arhitectura lui îi seamănă.”
„Sînt din ce în ce mai nerăbdător cu naraţiunea clasică în care, la fel ca-n telenovele, ţi se explică de-a fir a păr situaţia în care se găseşte un personaj şi caracteristicile sale psihologice. Sînt scene care nu mi se par deloc necesare şi prefer să tai în ele ca un măcelar. Atunci cînd scrii un scenariu, te gîndeşti uneori că spectatorul nu va-nţelege, şi această teamă te face să acumulezi detalii care te-ajută, pe tine ca scenarist, să-ţi înţelegi mai bine personajele, dar ulterior trebuie renunţat la ele. Am tendinţa să intru într-o scenă cît mai tîrziu posibil şi să mă retrag cît mai repede. Cred că trebuie făcut apel la inteligenţa publicului, lucru care nu se-ntîmplă prea des astăzi. Prea multe filme arată mai mult decît e nevoie. (...) Cinematograful n-are decît 100 de ani, în timp ce pictura, muzica, literatura există de secole. Sîntem încă prizonierii poveştilor care merg de la A la B, de la B la C, de la C la D. Ar trebui făcut ce au făcut Faulkner sau Cortazar în roman. Ei s-au jucat fără probleme cu noţiunea de timp. Nu ştiu ce s-a întîmplat în cinema de am pierdut în asemenea măsură capacitatea de a experimenta, de a te juca cu imaginea, sunetul, dialogul, montajul. Dacă cineva ar încerca să facă astăzi Hiroshima mon amour, ar fi luat de nebun. Pentru mine, adevăratul divertisment este atunci cînd spectatorul participă la jocul pe care i-l propui, dar jocul ăsta trebuie să se bazeze pe emoţii. Detest exerciţiile intelectuale. Dacă un regizor vrea să fiu cerebral, prefer să joc şah. Arta trebuie să mă facă să rîd, să plîng, să simt.” (Alejandro Gonzalez Inarritu, despre 21 Grams)
Ca în cazul multor cineaşti importanţi, Gonzalez Inarritu are o poetică pe care o formuleză clar şi coerent. În orice caz, 21 Grams este unul din cele mai intense, mai puternice şi mai lipsite de menajamente filme pe care le-am tot revăzut (repetitiv) în ultimul timp.
Pe acelaşi plan putem face o comparaţie cu Mystic River - drama lui Clint Eastwood, pentru care Sean Penn şi Tim Robbins au primit Oscaruri (în timp ce Naomi Watts doar a fost nominalizată, pentru rolul din 21 Grams. Eastwood face exact ceea ce Inarritu spune că nu-l interesează să facă: narează tradiţional, cu abundenţă de detalii şi crescendo psihologic „ca la carte”; în Mystic River, ştii în fiecare moment că asişti la o dramă care merge într-o anumită direcţie, că există suspans doar pentru ca, la sfîrşit, să ţi se dezvăluie cine e „vinovatul”, că personajele fac pasul „de la A la B” şi de la „B la C”, ş.a.m.d.
21 Grams este total diferit - un zigzag în lumea sentimentelor. „Experimentul” are din nou un scop „moral” (la fel ca în Amores Perros), nu e făcut numai de amorul artei. Gonzalez Inarritu nu desfăşoară filmul de la coadă la cap ci rupe istoriile celor trei eroi în bucăţele mici pe care le asamblează amestecat, transmiţând spectatorului nu bucăţele de emoţii ci emoţii pe deplin puternice.
Mult mai interesant va fi ultimul „episod” al trilogiei, dar acest lucru vă determină să aşteptaţi cronica viitoare când va fi complet ciclul Inarritu.

 Filmul poate fi gasit aici sau aici si poate fi vizionat online aici.