Lectura săptămânii

Despre frumuseţea uitată a vieţii
Andrei Pleşu

Un gând rapid despre iubire

Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1. Ne vom iubi veşnic (cu variante: „Nu ne vom mai despărţi niciodată.”, „Nu-mi mai pot imagina viaţa de aici înainte fără tine.” etc.). 2. Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna (cu variante: „Suntem făcuţi unul pentru altul.”, „Am fost programaţi de la începutul lumii să ne întâlnim.”, „Eşti dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea”.) şi 3. Iubirea noastră e unică. („Trăim ceva rarisim, fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri”.). Dacă nu te-ai auzit niciodată proferând unul dintre aceste trei „absoluturi”, n-ai fost nicidată cu adevărat îndrăgostit. Faptul că i-ai auzit şi pe alţii vorbind la fel nu te demobilizează. Cu tine şi cu amorul tău e altceva. Ceva profund, neconvenţional, ireductibil.
Într-o a doua instanţă, urmează dez-vrăjirea, momentul lucidităţii, masivitatea cinică a bunului-simţ. Vertiginosul afect originar se adumbreşte, „se aşază”, îşi pierde palpitul. „Veşnicia” devine negociabilă. Pur şi simplu nu se confirmă. Ajuns în papuci, domesticit prin rutină, erosul cunoaşte calmul amărui al relativităţii. Ideea unei întâlniri „destinale”, pregătită laborios in divinis, încă de la facerea lumii, se transformă într-o metaforă adolescentină, de un romantism duios. „Aşa ne-a fost dat!” e înlocuit prin „Asta e situaţia!”. Cât despre „unicatul” experienţei, hai să fim serioşi! Fiecare om, fiecare generaţie trec, inevitabil, prin inflamaţii asemănătoare. „Unicatul” e ecumenic, global, „general-uman”. Pe scurt, după momentul, mai mult sau mai puţin fulgurant, al „aprinderii” iniţiale, urmează, mai devreme sau mai târziu, „rezonabilitatea”, sedentarizarea, decongestia.
Într-o a treia instanţă însă, lucrurile îşi recuperează misterul şi legitimitatea. Misterul rezultă din tocmai faptul că universalitatea raportării la absolut prin care debutează orice entuziasm amoros nu se sleieşte prin reiterare, nu-şi pierde frăgezimea, patosul, nimbul extatic. Repetabilitatea „tradiţională” a experienţei nu reuşeşte să-i atenueze nici intensitatea, nici autenticitatea. Toţi traversează acelaşi scenariu, dar toţi îl trăiesc ca pe o noutate totală, ca pe o surpriză, ca pe un şoc. Cu alte cuvinte, credinţa în eternitatea, predeterminarea şi unicatul întâlnirii, deşi contrazisă sistematic de realitatea imanentă, se dovedeşte ea însăşi eternă, predeterminată, unică. Ceea ce înseamnă că evenimentul iubirii se situează în alt plan decât acela al imanenţei. El presimte un nivel al realului în care eternitatea, destinul şi unicitatea există: există substanţial, deplin, aşa cum există lumile cu mai multe dimensiuni, aşa cum există non-spaţialitatea şi non-temporalitatea. Îndrăgostitul percepe pentru o clipă, clipa îndrăgostirii lui, cerul stelelor fixe, orizontul ascuns îndeobşte al celor netrecătoare. În limitele acestui orizont trăirea lui este veşnică, preprogramată şi irepetabilă. Iubirea descoperă aşadar, cu energie imprevizibile iluminări, zenitul transmundan al cotidianului. Când iubirea încetează, „ruptura de nivel” pe care o cauzase se cicatrizează, se închide. Cerul devine tavan. Ceea ce nu înseamnă că dincolo de tavanul curent cerul încetează să mai existe. Spectaculoasă rămâne împrejurarea că, prin experienţa unanimă, inconturnabilă, a iubirii, ultimul dintre oameni străvede, fulgerător, dansul ielelor. Îndrăgostit, Mitică trăieşte, între două halbe, episodul platonician al vieţii sale şi devine, astfel, metafizician.