duminică, 8 mai 2011

Lectura săptămânii

Eu şi tu, Martin Buber

Pentru om lumea este dublă după cum şi atitudinea lui este dublă. Atitudinea omului este dublă în funcţie de dualitatea cuvintelor fundamentale pe care este în stare să le rostească. Cuvintele fundamentale nu sunt cuvinte izolate, ci cuvinte perechi.
Un asemenea cuvânt fundamental este perechea verbală Eu-Tu. Un alt cuvânt fundamental este perechea verbală Eu-Acela în care, fără să se schimbe cuvântul fundamental, Acela  poate fi înlocuit cu El şi cu Ea. În felul acesta, şi Eu rostit de om este dublu la rândul său.
Căci Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu este altul decât cel din cuvântul fundamental Eu-Acela.

Dacă stau faţă în faţă cu un om, ca Tu al meu, dacă-i adresez cuvântul fundamental Eu-Tu, acest om nu este un lucru printre alte lucruri şi nici nu este alcătuit din lucruri.
Acest om nu este El sau Ea, limitat de un alt Eu sau Ea,adică un punct înscris pe reţeaua universală de timp şi spaţiu; şi nu este nici o alcătuire care ar putea să fie experimentată, descrisă, o legătură laxă de însuşiri precise. Ci, fără a avea vecini şi lacune este Tu, şi umple orizontul întreg. Nu pentru că n-ar mai exista nimic în afară de el: ci pentru că toate celelalte trăiesc în lumina lui.
După cum melodia nu se compune din tonuri, după cum versul nu se compune din cuvinte, nici columna din linii, căci e nevoie de o acţiune de tragere şi de smulgere pentru a desface unitatea în multiplicitate, - tot aşa omul, căruia îi spun Tu. Pot să extrag din el culoarea părului său sau culoarea vorbirii sale, sau culoarea bunătăţii sale, şi chiar fac aceasta fără încetare; dar în felul acesta el a şi încetat să mai fie Tu.
Şi aşa cum rugăciunea nu este în timp, ci timpul în rugăciune, aşa cum sacrificiul nu este în spaţiu, ci spaţiul în sacrificiu, iar cine răstoarnă acest raport distruge realitatea, - tot aşa eu nu-l aflu pe omul căruia îi zic Tu într-un spaţiu anume şi într-un timp anume. Pot să-1 aşez înlăuntrul lor, şi o fac mereu, dar o fac deja cu un El sau cu o Ea, cu un Acela, nu o mai fac cu Tu al meu.
Cât timp deasupra mea stă desfăşurat cerul lui Tu, rafalele de vânt ale cauzalităţii stau ghemuite la călcâiele mele, şi vâltoarea fatalităţii se domoleşte.
Pe omul căruia îi zic Tu nu pot să-1 experimentez. Dar mă aflu în relaţie cu el, într-un cuvânt fundamental sacru. Numai când ies din acest cuvânt fundamental, îl experimentez din nou. Experienţa
înseamnă depărtarea de Tu.
Relaţia poate să existe, chiar şi atunci când omul căruia îi zic Tu nu-şi dă seama de ea, prins cum este în experienţa sa. Căci Tu este mai mult decât ştie Acela. Tu face mult mai mult, lui i se întâmplă mult mai multe decât ştie Acela. Nici o înşelăciune nu pătrunde până aici: aici e leagănul vieţii adevărate.

Relaţia cu Tu este nemijlocită. între Eu şi Tu nu se află nici o conceptualitate, nici o pre-cunoaştere, şi nici o fantezie; şi chiar memoria însăşi se transformă, atunci când cade din detalii în totalitate. Între Eu şi Tu nu se află nici un scop, nici o poftă, şi nici o anticipare; chiar şi dorul însuşi se transformă, atunci când cade din vis în arătare. Orice mijloc este obstacol. Numai acolo unde a fost anulat orice mijloc, se petrece uimirea.

În faţa nemijlocirii relaţiei orice mijlocire devine cu totul neimportantă. De asemenea, este cu totul lipsit de importanţă dacă Tu al meu îi este, unui alt Eu, Acela („obiect al experienţei generale") sau dacă e pe cale să-i devină, - ca o consecinţă a unui act esenţial al meu. Căci hotarul propriu-zis, desigur unul oscilant, plutitor, nu desparte nici experienţa de non-experienţă, nici ceea ce este dat de ceea ce nu este dat, nici lumea existenţelor de lumea valorilor, ci trece de-a dreptul prin toate domeniile dintre Tu şi Acela: printre prezent şi obiect.

Relaţia înseamnă reciprocitate. Tu al meu acţionează asupra mea, exact aşa cum acţionez eu asupra lui. Discipolii noştri ne formează, operele noastre ne edifică. „Cel rău" devine revelator, de îndată ce-1 atinge cuvântul fundamental sacru. Câte nu învăţăm de la copii, de la animale! Noi trăim misterios cuprinşi în fluida reciprocitate a Totului.
- Vorbeşti despre iubire, ca şi cum ar fi singura relaţie dintre oameni; dar oare eşti îndreptăţit s-o alegi, fie şi numai ca exemplu, o dată ce există şi ura?
- Cât timp iubirea este „oarbă": cât timp ea nu devine o fiinţă întreagă, ea nu se află încă cu adevărat sub cuvântul fundamental al relaţiei. Ura rămâne prin natura ei oarbă; nu poţi să urăşti decât o parte dintr-o fiinţă. Cine vede o fiinţă în întregimea ei şi este silit s-o respingă, acela nu se mai află în imperiul urii, ci în acela al imposibilităţii umane de a rosti pe Tu. Faptul că omul ajunge să nu poată rosti partenerului său uman cuvântul fundamental, care cuprinde întotdeauna o acceptare a fiinţei căreia i se adresează, faptul că trebuie să-l respingă pe celălalt sau să se respingă pe sine însuşi, — iată limita la care intrarea-în-relaţie  îşi cunoaşte relativitatea şi care nu poate fi abolită decât o dată cu ea.
Dar cel care urăşte în mod nemijlocit este mai aproape de relaţie decât cel fără iubire sau fără ură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu