Lectura săptămânii

Peştera, Jose Saramago

-Uneori mă gândesc că poate ar fi mai bine să nu ştim cine suntem, spuse Cipriano Algor.

-Da, îmi închipui că un câine ştie mai puţine despre sine decât despre stăpânul pe care-l are; nici măcar nu e în stare să se recunoască într-o oglindă. Poate că oglinda câinelui e stăpânul lui, poate că numai în el îi este posibil să se recunoască, sugeră Marta. Frumoasă idee! Cum vezi, până şi ideile greşite pot fi frumoase, vom creşte câini dacă va da faliment afacerea cu olăria, în Centru nu sunt câini. Bietul Centru, dacă nici câinii nu-l vor, nici Centrul nu vrea câini…

-Această problemă nu-i poate interesa decât pe cei care trăiesc acolo, ii tăie vorba Cipriano Algor cu glasul crispat.

Marta nu răspunse, înţelese că orice cuvânt pe care l-ar spune ar putea porni o nouă discuţie. În timp ce reordona din nou desenele obosite se gândi: dacă mâine Marcal vine acasă şi spune că a devenit gardian rezident, că trebuie să ne mutăm, tot ce facem aici îşi pierde sensul, va fi totuna dacă tata ne însoţeşte sau nu, oricum olăria tot va fi condamnată, chiar dacă ar insista să rămână nu va putea lucra singur, o ştie şi el. Nu ştim ce-a gândit între timp Cipriano Algor şi n-are rost să inventăm gânduri care ar putea să nu coincidă cu cele reale şi efective, însă, presupunând că vorba nu i-a fost dată omului ca să ascundă ce gândeşte, ceva apropiat ar fi legitim să conchidem din ce-a spus olarul, după o tăcere îndelungată. Rău nu e să ai o iluzie, rău e să-ţi faci iluzii. Probabil că gândise exact acelaşi lucru ca şi fiica lui şi concluzia unuia ar trebui să fie, prin forţa logicii, concluzia celuilalt.

-Oricum, adăugă Cipriano Algor, fără să observe, sau poate observând chiar în momentul când a deschis gura, nuanţele sibilinice ale cuvântului iniţial, oricum corabia care stă pe loc nu călătoreşte, orice s-ar întâmpla mâine, trebuie să lucrăm astăzi; cel care plantează un copac nu ştie dacă, într-o zi, nu se va spânzura în el.

-Cu o maree neagră ca cea de acum, bărcuţa noastră chiar că nu iese în larg, spuse Marta, dar ai dreptate, timpul nu ne aşteaptă, trebuie să ne punem pe treabă, prima mea sarcină, acum, este să desenez părţile laterale şi dosul figurilor şi să le dau culoare, dacă nu-mi distrage nimeni atenţia, cred că le termin până diseară.

-Nu aşteptăm vizite, spuse Cipriano Algor, eu mă ocup de prânz. Trebuie doar încălzit.

-Ajunge să faci o salată, spuse Marta. Aduse hârtia de desen, acuarelele, recipientele pentru diluat vopseaua, pensulele, o cârpă veche ca să le şteargă, aranja totul in ordine, metodic, pe masă, se aşeză şi luă asirianul cu barbă. Încep cu ăsta, spuse. Simplifică pe cât posibil ca să nu înţepenească sau să se agate când îl scoatem din mulaj, fă-l din două părţi şi gata, din trei ar fi prea greu.

-N-o să uit.

Cipriano Algor rămase câteva minute privindu-şi fiica desenând, apoi se duse în olărie. Se va măsura cu lutul, va ridica greutăţile şi halterele noii reînvăţări, îşi va exersa mâna amorţită, va modela câteva figuri de probă care nu vor fi nici măscărici nici bufoni, nici eschimoşi nici infirmiere, nici asirieni nici mandarini, nişte figuri despre care oricine le va privi, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrână, va putea spune: seamănă cu mine. Şi poate că una dintre aceste persoane, femeie sau bărbat, bătrână sau tânăr, din plăcerea şi poate vanitatea de a duce acasă o reprezentare atât de fidelă a imaginii pe care o are despre sine, va veni la olărie şi-l va întreba pe Cipriano Algor cât costă figura, iar Cipriano Algor va spune că nu e de vânzare, şi când va fi întrebat de ce, el va răspunde: Pentru că sunt eu.

Se insera, în curând va apune soarele, când Marta veni în olărie şi spuse:

-Am terminat, le-am pus la uscat pe masa de bucătărie. Imediat, observând lucrarea executată de tată, două figuri neterminate de aproape două palme înălţime, în picioare, una masculină, alta feminină, amândouă goale, din umărul uneia ieşea un vârf de sirmă, comentă: Nu e deloc rău, tată, chiar deloc, dar păpuşile noastre nu trebuie să fie aşa de mari, aminteşte-ţi că ne-am gândit la o palmă de-a ta.

-Ar fi bine să fie puţin mai mari, vor atrage mai mult privirile pe rafturile Centrului, şi trebuie să ţinem seama şi de reducerea dimensiunii în cuptor în urma pierderii ultimei umezeli, dar deocamdată nu sunt decât experimente.

-Chiar şi aşa îmi plac, îmi plac foarte mult, şi nu seamănă cu nimic din ce-am mai văzut, oricum femeia îmi aduce aminte de cineva.

-Cum e până la urmă, întrebă Cipriano Algor, zici că nu seamănă cu nimic din ce-ai mai văzut, şi apoi adaugi că femeia iţi aminteşte de cineva.

-E o dublă impresie, de stranietate şi de familiaritate. Poate că nu va trebui să cresc câini, poate că mă voi dedica sculpturii, care e o artă din cele mai bănoase, din câte am auzit. O familie exemplară de artişti, observă Marta cu un zâmbet pe jumătate ironic.

-Noroc că-l avem pe Marcal ca să nu se piardă chiar totul, răspunse Cipriano Algor, dar nu zâmbi.

Aceasta a fost prima zi a creaţiei.