Iată, a venit şi ora de religie! Dar nu oricum, căci nu i-a fost uşor să vină. Eu cel puţin şi toată generaţia mea, am aşteptat-o îndelung. Eram în anul II la T.C.M. când a venit Revoluţia. Deci am aşteptat-o din clasa I până în clasa a XII-a zadarnic, totuşi nu dejnădăjduind. Prin bezna materialismului intuiam că ceva magnific ni se ascunde, dar nu pentru mult timp, nu până la capăt.
Primii ani după Revoluţie au fost întâmpinaţi şi atraşi de mişcări spirituale de fundament hindus, budism sau de-a dreptul ocult. Dar de unde să fi avut pe atunci un minim de discernământ în cele ale duhului? De-abia aflam că el există, de-abia începeam să ne căutăm sufletele care până atunci fuseseră „în afara legii”, subzistând în clandestinitate în forme disimulate. Încet, încet s-a reintrodus religia mai întâi în şcolile generale, apoi în licee. Încet, încet s-au instruit profesori care să cunoască ortodoxia curată şi care să aibă o corectă orientare pe tărâm interreligios, interconfesional. Încet, încet elevii au avut acces la învăţătura creştină autentică- cea despre care se spune că nu e decât firea umană autentică, în care se simte omul cel mai bine, cel mai senin, cel mai încrezător, cel mai acasă. Cred că nu este om pe lumea asta căruia să i se descopere clar creştinismul şi nu se îndrăgostească de el de o dragoste veşnică. Oricât de pervertit sau dezorientat sau rătăcit ar fi, chemarea lui pe numele său cel mai adevărat, cel mai adânc şi mai nealterat, l-ar trezi din orice somn. Şi nu doar că l-ar trezi numai pe el, dar ar realiza că în această trezire este şi o regăsire, o comuniune vie cu toate fiinţele nobile din această lume şi din metaistorie. S-ar simţi frate de o înfrăţire eternă cu sfinţii, eroii şi destoinicii neamului, cu toţi cei ce sunt şi ce vor mai veni pe aceeaşi cale a luminii şi virtuţii.
Aproape an de an în ultimul timp s-a ridicat problema excluderii religiei din şcoli pe motive dintre cele mai neîntemeiate, urmărindu-se de fapt ruperea tinerilor de reperul de orientare moral-creştină, care vine în contrasens cu tendinţele actuale de liberalizare a tuturor formelor de pervertire a fiinţei. Suflă vânturi puternice care să anestezieze conştiinţe, care să insufle curaj, îndrăzneală şi capacitate de reacţie în favoarea libertinajelor, iar în ceea ce priveşte apărarea adevăratelor valori, să tindă la zero.
Pe cine să întrebăm azi, ce valoare mai are ora de religie? În niciun caz pe cei pentru care aproape nicio oră nu mai are cine ştie ce valoare, pe cei care au uitat de ei înşişi, de frumos, de bucuria cunoştinţei, de datoria de a fi într-un mod demn, lucid şi responsabil. Ar fi mai înţelept să întrebăm coloşi ai neamului căci ei poartă răspunsul unui neam întreg desfăşurat pe secole de-a rândul. Ar fi să-l întrebăm pe Ştefan-vodă, sau pe Mihai, pe Tudor sau pe chiar pe Eminescu şi, dacă nu vă supăraţi, şi pe doctorul Nicolaie Paulescu. Sau pe eroii neamului sau pe martirii fără nume. Căci ei au cel mai mare drept de vot. Dacă i-am întreba pe bătrânii noştri, venerabilii care au trăit război, foamete, inundaţii, ateism, iar azi sunt cea mai umilită categorie socială? Dacă am întreba pruncii nenăscuţi sau pe cei care tocmai se nasc sau se vor mai naşte din mila şi din darul lui Dumnezeu? Sau pe cei care se află în pragul marii treceri...Dar putem să-i întrebăm chiar pe elevii de azi. Ştiţi ce vă vor răspunde? Dacă nu sunt tocmai dintre cei entuziaşti, poate vor fi dintre cei deocamdată mai puţin interesaţi de „temele religioase”, dar chiar şi aşa vor recunoaşte cel puţin că „le face bine” să rostească o rugăciune în cor la început şi la final de oră, o rugăciune despre care înţeleg şi simt tot mai mult că nu e monolog, ci dialog, un incredibil şi neînchipuit, nesperat dialog cu Cineva care chiar aude, chiar ascultă, chiar aşteaptă la rândul Lui acest moment şi face linişte în Cer pentru a auzi mai bine, mai aproape, mai adânc...
După ce Adam a pierdut Raiul, a mai rămas cu ora de religie care să-i rememoreze Raiul, să-i aducă aminte stăruitor că adevărul lui cel mai adânc şi mai statornic, dincolo de efemere căderi, a rămas neclintit ca o piatră, ca o temelie, ca un fundament indestructibil: omul e făcut pentru Dumnezeu şi nimic altceva nu-i va potoli setea de absolut şi foamea de lumină, orice trucaje sunt mărunte şi numai adevărul se înalţă zvelt, imperturbabil, senin şi nobil ca o Coloană a infinitului, purtând în vârf spre zări ca pe-o ofrandă, racla deschisă...
Florea Anca
Colegiunl Naţional de Informatică „Grigore Moisil”, Braşov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu