Lectura săptămânii

Viaţa pe un peron, Octavian Paler

[...] Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.

Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul.

Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada. Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit.

Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei.

Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaş într-o parte şi n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure şi pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu ştiam prea bine ce voiam ascultând cum fierbea sângele in mine. Aşa că nu m-am dus în nici un pustiu. De altfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplineşti, probabil, minimum trei condiţii: 

1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât in tine. 

2. Să ştii să renunţi. 

3. Să nu vrei să vorbeşti cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiţii. Eram prea egoist şi prea tânăr ca să renunţ la ceea ce nu avusesem încă şi pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Şi mă întreb dacă am avut vreodată

prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc.

După aceea, am vrut să mă fac judecător. Dar şi aici m-am lovit de destinul meu sucit. Pentru că, domnilor, eu m-am născut in zodia Racului, dar, ca să încurce de tot lucrurile, ursitoarele mi-au dat pasiuni puternice, răstignindu-mă între ele şi tendinţa racilor de a da înapoi. Ceea ce a fost un adevărat blestem pe capul meu deoarece m-a împiedicat totdeauna să ajung la ţintă. Aplecat asupra cărţilor mele de drept, voiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. Eram şi la vârsta când îţi închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariţia ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios. Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor şi chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alţii, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau şi, odată cu ei, se schimba şi optica asupra justiţiei, trebuia să se schimbe şi optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept şi invers. Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aş face intr-o asemenea situaţie. Aş fi fost in stare să suport o astfel de lovitură dată orgoliului meu? Practic, dilema se punea în termenii următori: să accept că justiţia e legată la ochi şi că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nu este decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecţiune cu cât este mai aproape de precizia unui robot perfect; ori să recunosc că n-aş putea împărţi decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început şi că, deci, aş intra in conflict cu orice schimbare de optică asupra legilor... Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înţelegeam ce este dreptatea şi eram pregătit s-o împart.

Rezultatul a fost că a doua zi nu m-am mai prezentat la examen şi am renunţat la cariera de judecător. Mi-am zis că singura dreptate posibilă e in ceea ce nu se mai poate schimba. Prin urmare in istorie. Bătălia de la Waterloo poate fi pusă pe cântar fără probleme. Nici o surpriză nu mai e posibilă.

Aşa am ajuns la istorie. Nu cu gândul să fiu istoric, ci cu gândul să fiu un magistrat care în loc să judece pricini imediate judecă dosarele istoriei. Numai că, am aflat asta mai târziu, nu prea e nevoie de magistraţi în istorie. Ei pot fi chiar incomozi... Aşa că, după ce am studiat istoria, am devenit profesor de istorie. Era forma mea de ratare, dar mă consolam cu ideea asta. Mi-am zis că dreptatea e imposibilă şi că de fapt nimeni nare nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu să fiu un ratat.[...]