Lectura săptămânii (trecute)

Despre limită, Gabriel Liiceanu

Prostia ca încremenire în proiect

„Puţina judecată” cu care natura inclementă a înzestrat spiritul cuiva nu înseamnă prostie. Determinarea naturală a spiritului nu intră in spaţiul libertăţii, iar ca imbecilitate sau ca puţinătate mentală („oligofrenie”) ea nu interesează decât psihologia. Prostia ca încremenire în proiect nu are deci nimic de-a face cu testele americane pentru IQ (intelligence quotient, „coeficient de inteligenţă”), cu înzestrarea mentală sărăcăcioasă, cu lentoarea operaţiilor mentale, cu priceperea greoaie etc. Un om prost în acest sens este un om ineficace sau cu un randament scăzut, şi prostia lui nu-l afectează sau nu-l dezavantajează decât pe el. Iar un om prost în acest fel poate să fie complet străin de fenomenul prostiei ca încremenire în proiect. Dimpotrivă, un om cu un IQ ridicat, cu o inteligenţă testabil strălucită, poate să fie din plin victima prostiei ca încremenire în proiect.

Prostia nocivă, prostia care poate ajunge să catastrofeze mulţimi de oameni, popoare întregi şi omenirea toată nu este banala prostie pe care o poţi întâlni la colţ de stradă, ci prostia ca încremenire în proiect. Prostia aceasta se poate lua, se poate transmite, ea poate fanatiza oameni, îi poate vrăji, în numele ei se poate tortura şi ucide, din cauza ei se pot declanşa războaie. Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră.

Prostia ca încremenire în proiect se naşte deci în spaţiul libertăţii; ea nu este o insuficienţă mentală, ci o distorsiune, o grimasă a gândirii, o judecată strâmbă care îşi are explicaţia în temeiuri active, într-o experienţă anume de viaţă, într-o opţiune greşită, de care, pentru că este a mea, nu mă mai pot desprinde. Ea este tocmai această opţiune care devine atitudine. O viaţă întreagă modul meu de a gândi poate rămâne viciat, atins, filoxerat de o investiţie iniţială, de un crez, de o idee de care am apucat cândva să mă îndrăgostesc.

„Proiectul” este în fond pariul meu existenţial, miza pe care o azvârl înaintea mea şi din care îmi fac reper şi îndreptar de conduită. Or, câţi oameni sunt apoi dispuşi să recunoască faptul simplu că matca în care şi-au aşezat viaţa sau o parte a ei n-a fost cea bună? Că proiectul care le-a reglementat viaţa a fost greşit şi că datorită lui viaţa lor este un eşec?

Direcţia în care mă hotărăsc este rezultatul unei erori nerecunoscute care, prin persistenţă, dobândeşte timpul necesar pentru a se transforma în convingere şi, în cele din urmă, determinându-mi eul, pentru a deveni caracter. Oricine poate cunoaşte căderea în eroare ca obnubilare pasageră a spiritului propriu. Privirea care se tulbură şi care, o vreme, este incapabilă să surprindă traiectoriile şi limpezimea relaţiilor este proprie oricui. Prostia ocazională este un fenomen uman universal. De aceea oricine poate spune sau poate face prostii, fără să devină din această pricină un prost. Pentru a deveni constitutivă, prostia, care în cazul unui om inteligent e recunoscută ca prostie şi, ca atare, anulată, trebuie să fie îndrăgită: îndrăgostirea de tot ce-mi aparţine este temeiul de posibilitate al prostiei.

Altminteri, urâtul instalat în spirit care e prostia, acea persistenţă în fals capabilă să nască o constelaţie de riduri ale minţii, o schimonosire a ei, nu ar fi cu putinţă. Prostia este aberaţia care a primit o consacrare afectivă, iar prostul, un rătăcitor îndrăgostit de rătăcirea lui. Pentru că este o eroare consacrată afectiv, bazată pe iubirea mea de mine, prostia se sustrage criticii permanente a intelectului şi tocmai de aceea ea devine şi rămâne prostie. Opţiunea mea, demersul meu sunt eronate, dar, pentru că sunt ale mele, ele sunt din capul locului investite afectiv şi acceptate ca atare. Eu nu mă recunosc decât în mine şi în tot ce îmi aparţine şi deci (şi cu atât mai mult) în pretenţiile mele de a ajunge la adevăr. Rămânerea într-un moment al subiectivităţii este decretată, printr-un act de supremă iubire, adevărul însuşi. Pentru că s-a născut în viscerele mele, pentru că l-am plămădit în fiinţa mea, orice proiect sub care îmi aşez viaţa devine un obiect al adoraţiei mele. El este marca, pe care o port în mine, a faptei mele viitoare, şi tot ce am pus pe lume în numele lui îmi aparţine şi îl iubesc ca pe copilul meu.

Dar ce este „încremenirea în proiect”? Şi de ce am numit această încremenire în proiect „prostie“?

Viaţa fiecăruia dintre noi se desfăşoară în raza proiectului: de la banalul proiect de a ieşi astă-seară în oraş sau de a pleca de săptămâna viitoare în vacanţă şi până la proiectul sub care decid să îmi aşez întreaga viaţă. Viaţa unui călugăr stă sub proiectul credinţei, şi acest proiect îi reglează fiecare detaliu al vieţii şi desfăşurarea ei de fiecare zi. Sub un proiect stă viaţa marilor călători, a cuceritorilor, a artiştilor, a oamenilor de stat, a gânditorilor. Faptele noastre mari sau mici se desprind din raza ideii care le-a precedat şi care s-a alcătuit lent în vederea unei realizări viitoare. Orice biografie importantă care povesteşte isprăvile deosebite ale unei vieţi este în aceeaşi măsură istoria formării proiectelor acelei vieţi, istoria lecturilor, a contactelor umane şi a experienţelor de viaţă din care proiectele premergătoare s-au alcătuit în vederea faptei viitoare.

Proiectul care nu riscă să devină refugiul prostiei este în permanenţă supus instanţelor critice ale celui care îşi aşază viaţa sub el. Trăiesc în permanenţă sub un proiect, dar trăiesc deopotrivă în permanenţă în afara lui, îl judec, îl cumpănesc, îl întorc pe toate feţele, pentru că, fiind răspunzător de viaţa mea şi de faptele mele, sunt circumspect faţă de proiectul care le precede şi le dă naştere. Îmi cântăresc apoi periodic viaţa şi faptele pentru ca, dacă ele nu s-au dovedit bune, să pot modifica proiectul din care s-au născut. Mă îndoiesc de ceea ce urmează să fac, aşa cum mă îndoiesc de ceea ce am făcut. Această permanentă cumpănire a proiectului în care îmi înscriu viaţa, această permanentă evaluare a lui (care poate merge până la renunţarea la el), această permanentă verificare a lui prin raport cu ce e bine şi ce e rău, drept şi nedrept, învechit şi înnoitor este semnul inteligenţei noastre pământeşti. Viaţa unui om inteligent se hrăneşte din conştiinţa puţinătăţii certitudinilor noastre şi din disponibilitatea de a cerceta îndreptăţirea unui alt punct de vedere. Înainte de a fi solidar cu proiectul meu, sunt solidar cu distanţa care mă desparte de geneza lui şi de experienţa limitată a vieţii mele. Inteligenţa este de aceea permanenta punere sub întrebare a proiectului propriu.

În schimb, ca eroare netrecătoare, aşezată temeinic în mine, iubită, răsfăţată şi trecută sub protecţia încăpăţânată a întregii mele fiinţe, prostia este o stază a minţii, încremenirea ei.

Dacă în esenţa sa spiritul este mobil, libertatea lui manifestându-se în capacitatea de permanentă adaptare a proiectului şi, eventual, în puterea de a renunţa la el, prostia, ca îngheţ spiritual, este proiectul sclerozat şi forma rea a consecvenţei. Ea este valul care bate acelaşi ţărm, limită atinsă şi de atins la nesfârşit. Intrat în circularitatea propriului său proiect, pe care nu-l poate părăsi şi nici realiza, eul meu este incapabil să se distanţeze şi să se debaraseze de el şi rămâne prins în insistenţa proprie prostiei. Prin natura ei, prostia este insistentă, este rămânere tenace în interiorul proiectului, aşezare ferventă in el. Privirea liberă care domină proiectul şi care îşi are sursa în sciziunea necesară a eului – obligat pe de-o parte să se livreze fiecărui proiect şi totodată să rămână desprins, în identitatea sa suverană – se pierde acum definitiv, hipnotizată de unica limită de atins pe care o presupune proiectul meu himeric. Prostia, în sensul ei major şi grav, este rămânerea necritică în proiectul propriu. Devii prizonierul proiectului pe care l-ai moştenit, l-ai adoptat sau l-ai inventat. Într-un fel sau altul, el a devenit al tău, prin educaţie, prin contacte umane, prin fâşia restrânsă a experienţei tale de viaţă. Aproape orice sistem de educaţie şi orice experienţă de viaţă tinde să te fixeze într-un proiect al altora, care cu vremea devine al tău. Majoritatea oamenilor încremenesc în proiecte prefabricate care ajung să fie ale lor în măsura în care ei ajung slujitorii fideli ai acestora. Şi de vreme ce majoritatea oamenilor trăiesc în categoriile indistincte ale speciei, prostia ca încremenire în proiect este, statistic vorbind, extrem de răspândită. Cu cât o societate oferă mai puţine alternative, cu cât proiectele indivizilor decurg din cele câteva proiecte şi norme oficial recunoscute, cu cât o societate lasă mai puţin loc pentru cultura îndoielii şi pentru învăţul dezvăţului, cu atât prostia ca încremenire în proiect câştigă teren şi scleroza acelei societăţi este mai mare.

Prostia mobilizează o imensă cantitate de energie mentală şi are nevoie de ea; într-un anume fel, de mai multă decât are nevoie inteligenţa. Pentru că tot ce se pierde în vederea distanţării critice faţă de proiect şi faptă, tot ce se pierde în vederea realizării sciziunii eului şi a dublei priviri este recuperat aici pentru a se obţine crisparea proprie prostiei. Cel prost nu poate spune niciodată „sunt prost”, pentru că atunci ar apărea instantaneu acea dedublare şi acel tip de reflexivitate care sunt străine de prostie. Cel prost nu cunoaşte oboseala, lehamitea şi saţul, cântărirea lucrurilor şi tentaţia renunţării. Instalat în proiect, el nu are simţul relativităţii, pentru că nu poate compara. Cel prost cade în proiectul propriu în chip admirativ; întrucât atitudinea lui este eminamente insistentă, lui îi este refuzată distanţa necesară pentru naşterea îndoielii şi pentru conştiinţa eşecului. De aceea prostia nu poate fi sesizată decât din afară; surprinsă dinăuntru, ea se dizolvă de îndată în propria ei recunoaştere. Rămâi prost câtă vreme poţi fi contemplat. Fiind o inconştienţă lipsită de tresăriri, prostia respiră calmul şi măreţia unui peisaj. Ea are fanatismul naturii, care, trecut asupra omului, a pierdut atributele divinului. Prostia este demonismul fanatismului profan.