Am semănat cu pădurea, cu
moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de
la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-
nalte coline moldave
am semănat - şi cu chipul
ciudaţilor zei
îngropaţi în nisip lângă mare. Cât
e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi,
multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri şi oşti, să
fi căzut multe lanţuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi
dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârşit cu
mine.
Psalm negru
Doamne, aş vrea să plâng, dar nu mai
am nici un râu pe-ale cărui maluri
să-mi pot aminti de Sion. Si Babilonul
e-n mine şi mulţimea de robi
îmi întinde cătuşele predestinate şi râde, râde...
istoria, vechile mituri, capul de lup, Doamne,
simt umbra ta mare deasupra pământului meu,
simt în scheletul pe care-mi port trupul,
oasele risipite pe câmpuri de înaintaşi apocrifi,
simt că timpul meu îl măsoară clepsidre
însângerate şi false... ochii mei reci şi pustii...
Doamne, istoria... Doamne, ia de la mine
destinul acesta - şi dacă nu-mi poţi hărăzi altă soartă,
dă-mi o moarte înaltă, cotropitoare, sălbatecă,
mai mare decât viaţa duşmanilor mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu