Teologie negativă şi Simbol
Pretutindeni se poate observa punerea la îndoială a temeiurilor; mulţi teologi nu prea mai ştiu în ce cred, căci demitologizarea sfârşeşte prin a goli creştinismul de conţinutul său evanghelic. Nu e greu să depăşeşti o cosmologie perimată, cu trei nivele; esenţial este să nu lezezi deplina alteritate a unor adevăruri care transcend toate procesele naturale. Curentul electric nu are nimic de-a face cu realitatea minunilor. Crucea rămâne un scandal şi o nebunie şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul istoriei. “Sub pretext «iluminist» – scria Sfântul Serafim de Sarov – am intrat în bezna unei asemenea ignoranţe, încât aceleaşi manifestări ale lui Dumnezeu care le păreau oamenilor din vechime cunoscute şi întru totul fireşti, ne apar nouă drept imposibile…”
Libertatea şi iadul
Biblia răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni l, 19). Este DA-ul Legământului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci, “sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele.
Dumnezeu a creat “libertatea secundă” şi îşi ia supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrângă, să-L facă să se pogoare în moarte şi în iad: El se lasă cu bună ştiinţă ucis, pentru a le dărui ucigaşilor iertarea şi învierea.
Omnipotenţa lui constă în locuirea libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte până la această nemărginită patimă care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Adagiul patristic o spune: “Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Omnipotenţa lui Dumnezeu îl face să devină Cruce de viaţă făcătoare, ca unic răspuns la procesul ateismului în faţa libertăţii şi a răului.
“Împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul vostru”; asta înseamnă că şi iadul se află înăuntrul oamenilor, lucru pe care îl spune, în felul său, şi Marcel Jouhandeau: “De unul singur aş putea ridica împotriva lui Dumnezeu un imperiu în faţa căruia Dumnezeu însuşi e neputincios: iadul… Dacă omul nu pricepe iadul înseamnă că nu a înţeles nimic din propria lui inimă…” Iadul tuturor disperaţilor care explorează profunzimile lui Satan proiectându-şi blasfemiile către un cer gol.
Ori, până şi disperarea infernală este veştejită de Hristos care Şi-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). La acest nivel se aşează exigenţa iadului care vine din libertatea omului de a-L iubi pe Dumnezeu. Tot ea zămisleşte iadul, căci se poate spune: “Să nu se facă voia Ta” şi Dumnezeu Însuşi nu are ce face în faţa unei asemenea dorinţe.
Dumnezeu vrea ca libertatea de a-L refuza să nu aibă limite. Destinul libertăţii umane este condiţionat prin acesta opţiune suspensivă. Aceasta este, ca să spunem aşa, infernul iubirii divine, dimensiunea celestă a iadului, viziunea divină a omului scufundat în bezna singurătăţilor sale.
Concepţia “teroristă” şi “penitenciară” despre Dumnezeu se cere de urgenţă corectată. Nu mai poţi crede într-un Dumnezeu nemilos şi impasibil. Singurul mesaj care îl poate atinge pe ateul de azi este mesajul lui Hristos pogorându-se la iad. Cu cât infernul în care se găsesc deja oamenii este mai adânc, cu atât mai aprofundată va fi aşteptarea lui Hristos. Căci El nu-i cere omului nici virtutea, nici moralismul, nici supunerea oarbă, ci un strigăt de iubire şi încredere purces din adâncul iadului în care se află. Nu în disperare trebuie să cadă omul, „ci în Dumnezeu, care nu este niciodată disperat. Sfântul Antonie spunea că dacă infernul există, există doar pentru el, ceea ce vrea să spună că infernul nu este niciodată “pentru ceilalţi”, nefiind, prin urmare, obiect al discursului.
Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic
Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevitabil defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte responsabil…
Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi: “Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Omnipotenţa divină se “deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere. “Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult mai mult decât Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcând”. Lumina Sa ţâşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.
Faţă de suferinţa nevinovaţilor, a copiilor anormali, a accidentelor absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica super-paradoxala noţiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns adecvat este acela de a spune că “Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi şi că suferinţa este “pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”.
Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: “Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, “slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.
Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gândirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: “Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”
Sau alt cuvânt, la fel de percutant: “Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.
Un sfânt i-a spus unui copil: “Vezi, dacă tu te-ai putea juca cu Dumnezeu, ar fi cel mai grozav lucru vreodată înfăptuit. Toată lumea îl ia aşa de mult în serios încât ni se pare că stând lângă El te plictiseşti de moarte… Joacă-te împreună cu Dumnezeu, fiule. El este supremul camarad de joacă…”
Slăbiciunea lui Dumnezeu corespunde slăbiciunii omeneşti. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Domnul i s-a înfăţişat, spunându-i: “Nu ştii oare că acela s-a lepădat de Mine?” Ori, cum sfântul se milostivea mai puternic şi se ruga încă mai fierbinte pentru ucenicul său, Domnul i-a spus: “Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…”
Misterul tăcerii
Ce poţi să-i spui unui ateu care cere dovezi? Un singur lucru: de îndată ce omul pătrunde în el însuşi regăseşte adevărata tăcere şi resimte un fel de aşteptare venită de la “Tatăl, care vede în ascuns” (Matei 6,6). Tatăl grăieşte prin Fiul, prin Cuvânt. Acest Cuvânt nu copleşeşte, ci-şi mărturiseşte doar apropierea: “Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20). Avem aici ceva infinit mai măreţ decât orice demonstraţie: o evidenţă răsunătoare, o certitudine de nezdruncinat; Dumnezeu există, este prezent, “prietenul Mirelui îi aude vocea şi bucuria sa este mare”. Iisus le cere ucenicilor să se veselească primind această imensă bucurie ale cărei raţiuni se află dincolo de om, deoarece aparţin existenţei obiective a lui Dumnezeu, adică fericirii trinitare. Dumnezeu spune: “Cu iubire veşnică te-am iubit” (Ieremia 31, 3) “şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5).
Tăcerea este Post al Crăciunului, timp al aşteptării “deşi e noapte”, pândire a neaşteptatului, căci, aşa cum spune Heraclit: “Dacă nu speri, nu vei întâlni nesperatul”. Prin lipsa nădejdii, gura capătă gustul neantului, dar deznădejdea stă deja în pragul speranţei. Se pare că Hristos i-ar fi spus unui stareţ din zilele noastre: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.
Numai tăcerea ne poate face să înţelegem cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: “Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului sunt cele două feţe ale unei iubiri totale”. Tăcerea umbreşte pământul păcii printr-o şoaptă nemăsurată: “Primeşte-mă aşadar, Doamne, căci toate sunt ale Tale, începând cu mine”. Sfântul Serafim tranşează dilema dintre viaţa activă şi cea contemplativă spunând: “Găseşte-ţi pacea lăuntrică şi liniştea, iar mai apoi o mulţime de oameni se vor mântui alături de tine”. Părinţii spun că Dumnezeu i-a creat pe îngeri “în tăcere”. De aceea, Dumnezeu îi îndrumă pe cei tăcuţi, iar îngerii râd de cei ce se frământă.
“Domnul are să se lupte pentru voi, iar voi fiţi liniştiţi” (Exod 14, 14): o linişte specială care este, la rândul ei, o lupta pentru curăţia şi transparenţa acelor inimi in stare să cunoască şi să se bucure de triumful lui Dumnezeu. “Şi a închis Domnul Dumnezeu corabia peste Noe” (Geneză 7, 16) pentru ca liniştea lui să-l pregătească pentru încheierea Alianţei. Tot Ia fel, Iona sau Iov, cărora Domnul le-a “acoperit buzele” (Iov 40, 4) pentru a primi mai cuviincios Rhema, Cuvântul de viaţă făcător. În Apocalipsă (8, 1) se arată tăcerea tuturor Puterilor cereşti înaintea descoperirilor din urmă. Când Zaharia a ajuns fără grai, adică tăcut, tot poporul a înţeles că Dumnezeu i se arătase (Luca1, 20-22). Hipolit, care descrie hirotonia, spune că în timpul “punerii mâinilor” li se cere celor prezenţi să facă linişte propter descensum Spiritus: în momentul pogorârii Duhului, toată lumea tace.
O mare tăcere învăluie lumea în Vinerea Patimilor. După ce moartea lui Dumnezeu este vestită, lumea pare să se cufunde în liniştea marelui Sabat. Potrivit Părinţilor, înainte de a primi învăţăturile Cuvântului, trebuie să înveţi a-I asculta tăcerea, pe care Sfântul Isaac o numeşte “graiul lumii ce va să vină”. Aici, tăcerea te face părtaş pe dinăuntrul Cuvântului. O părtăşie pe care omul nu o poate trăi decât tăcând.
Într-o asemenea tăcere şi în regeasca libertate a spiritului său, omul este chemat să răspundă la întrebarea elementară: cine este Dumnezeu? La care Sfântul Grigorie de Nyssa spune, abia auzit: “Tu, iubirea sufletului meu…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu