Moment liric la cub: Zaharia Stancu

Cântec în ceaţă

Copacii, prea negri, ne ies în drum.
Umbrele lor clătinate sunt fum.
O spaima tăcuta ne-nvăluie rea.
Poate vântul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne ţinem de mâini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.
Cândva ne-am plimbat prin soarele dimineții,
Acum bâjbâim prin pădurile ceţii ...

Ori poate pe marginea vieții ...

Bătălia s-a sfârşit, soldatul ...

Bătălia s-a sfârşit, soldatul
rămas pitulat într-o mască
Undeva departe pământul geme
Gata sa urle, gata să nască.

Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul gol si morţii
Sufletele lor stau drepţi şi aşteaptă
Sa intre-n rai în fata porţii.

Soldatul din mască vede o floare
Si vesel si-o pune după ureche
Ce mândră, ce pură e lumea
Ce rea, ce urâtă, ce veche

Bătălia s-a sfârşit, soldatul
Ridică fruntea să vadă iarba
Ţiuie-un glonţ rătăcit
Şi-i sfărâmă tâmpla şi barba
Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul zdrobit de obuze
În mască soldatul nu mai are
Nici ochi să vadă, nici buze.

Când nici luceferii

Când nici luceferii nu sunt eterni
Ce rost are cuvântul "întotdeauna"?
Trecem ca şipotul vântului,
Putrezim ca firele ierburilor.

În corola inimei cât bate, cât mai bate,
Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor.
Nu-mi cere să-ţi răspund "totdeauna"
Când nici luceferii nu sunt eterni.