Lectura săptămânii

 Jurnal, Eugene Delacroix


5 iulie. Am lucrat la Arabul cure îţi înşeuează calul. Mă plimb în jur de ora doua, alergând după Jenny, pe care n-o găsesc nicăieri. Ajung până aproape de Soisy; urc spre stejarul Prieur, dar nu ajung până acolo: o iau pe aleea Fougeres, până la Bayvet. M-am învârtit pe aleea lui, căutând-o întruna pe Jenny; apoi am apucat pe aleea Draveil, în sensul zidurilor diferitelor parcuri, şi am urcat până la stejarul Antain, pe drumul pe care mergeam odinioară venind dinspre proprietatea lui Candas. M-am aşezat în faţa acestui gigant, îm­presurat acum de trunchiuri de copaci tăiaţi: aproape am adormit o clipă; m-am întors pe aleea şerpuitoare ce duce de la Mainville la Champrosav.
Ajuns acasă, am lucrat puţin dar cu succes la schiţa începută (capul calului), şi apoi am dormit până la ora cinci.
Apoi m-am dus la Bărbier. Seara şi cina au fost foarte vesele. Doamna Franchetti a venit şi ea, întâlnirea fiind astfel încă şi mai plăcută. Doamna Bărbier nu-i tot atât de încântată ca doamna Vil-lot de inteligenţa lui Dumas-fiul; Bărbier spune, şi pe bună dreptate, că nimic nu-i mai obositor decât aceste spirite şi jocuri de cuvinte făcute în­truna şi în legătură cu orice.

8 august. Cele mai frumoase opere de artă sunt acelea care exprimă pura fantezie a artistului: de aici inferioritatea Şcolii franceze ele sculptură şi pictură, care pune întotdeauna studiul modelului înaintea exprimării sentimentului ce-l stăpâneşte pe pictor sau pe sculptor. Francezii, în toate epocile, s-au întors mereu, urmând stiluri sau înfumurate mode academice, la această cale, singura pe care o socotesc adevărată şi care este cea mai falsa dintre toate. Dragostea lor pentru raţiune, manifestată în toate domeniile, i-a făcut să …
25 august. Am primit scrisoarea prin care îmi sunt cerute scrisorile şi amintirile . . . m-am sim­ţit cuprins de tristeţe în faţa acestei despărţiri an­ticipate.
27 august. Duc o viaţă de călugăr şi toate zilele mele seamănă una cu alta. Lucrez în fiecare zi la Saint-Sulpice, în afară de duminici, şi nu văd pe nimeni.
7 septembrie. Văd de la fereastră un parchetar- care lucrează, gol până la brâu, în galerie; observ, comparându-i culoarea cu cea a zidului exterior, cât de colorate sunt sentimentele cărnii în comparaţie cu materia inertă. Am observat ace­laşi lucru alaltăieri, în piaţa Saint-Sulpice, unde un ştrengar se urcase pe statuile fântânii, în plin soare: portocaliu mat în părţile luminate, tonuri foarte vii de violet pentru traiectoria umbrei şi reflexe aurite în umbrele opuse pământului. Por­tocaliul şi violetul dominau alternativ sau se întrepătrundeau. Tonul auriu bătea în verde. Car­nea nu are adevărata ei culoare decât în aer liber şi mai ales în soare; e de ajuns ca un om să-şi scoată capul pe fereastră pentru a fi cu totul altul decât în casă; de aici şi neghiobia studiilor de ate­lier, care se străduie să redea această culoare falsa.
Azi dimineaţă l-am văzut pe cântăreţ la fereastră, din faţa casei, şi asta m-a făcut să scriu aceste lucruri.
Trimit la Passy cele ce mi se ceruseră . . .
Îi scriu şi vărului meu, în legătură cu scrisoa­rea lui Saint-Rene Taillandier.

[…]
12 octombrie. Pentru ca bucuria să fie desăvârşită, ea trebuie să fie însoţită şi de amintirea ei, şi, din nefericire, nu poţi în acelaşi timp să te bucuri şi să-ţi aminteşti de bucurie. Este idealul adăugat la real. Memoria pune în evidenţă clipa minunată sau creează iluzia necesară.
13 octombrie. în pădure, ţipătul unui sturz trezeşte în mine amintirea unor clipe asemănătoare şi a căror amintire îmi place mai mult decât clipa de faţă.
Mulţumirea de sine este cea mai mare dintre mulţumiri, şi, într-un sens care nu e chiar atât de deviat pe cât poate să pară, vrem să fim mulţumiţi de părerea pe care ceilalţi o au despre noi. Numai că la unii acest sentiment îşi are izvorul în virtute, pe când la alţii în foloasele exterioare ce atrag privirile invidiei.
Admir această puzderie de mici pânze de păianjen pe care ceaţa dimineţii o dezvăluie ochiului încărcând-o cu picături de apă. Câte muşte sau insecte trebuie să se prindă în aceste plase ca să hrănească ţesătoarele, şi câte ţesătoare jertfite pof­tei păsărilor etc!
15 octombrie. Întâlnesc în drum un melc stropit cu pete de culoare întocmai ca o panteră: mari inele pe spinare şi pe flancuri, ce devin pete şi puncte pe cap, pântecele fiind luminos ca la patrupede.
octombrie. M-am plimbat înainte de cină cu Richomme şi cu Batta pe micul drum împădurit, la poalele stâncilor pe care le-am desenat acum doi ani, şi m-am întors pe lângă moara Bau-don. Văzute seara, peisajele sunt încântătoare.
18 octombrie. M-am plimbat cu Berryer şi cu Cadillan pe câmp. Am văzut zidurile exterioare ale parcului.
Locul, plat şi fără drumuri presărate cu nisip, mi s-a părut încântător. Bunul Cadillan simţea acelaşi lucru: parcă respiram mai liber.
Berryer îmi povestea seara că Pariset îi spu­nea că fiecare descoperire cât de cât importantă ce părea să aibă loc în medicină, nu făcea decât să-i explice sau chiar să-1 facă să înţeleagă o idee din Hipocrate pe care nu o pricepuse încă până atunci.
În fiecare seară, în timp ce toţi aceşti domni îşi fac interminabila partidă de biliard, eu mă plimb prin faţa castelului. La începutul săptămânii am avut parte de o minunată lună plină. Am asistat şi la o eclipsă aproape totală, în timpul căreia luna a avut acea culoare sângerie despre care povestesc poeţii şi pe care Berryer îmi spu­nea că nu o cunoaşte: situaţia seamănă cu ceea ce spune Pariset despre Hipocrate. Oamenii de seamă văd ceea ce nu văd oamenii de rând: de aceea şi sunt oameni de seamă; ceea ce ei au descoperit şi adesea au făcut cunoscut lumii întregi, este trecut cu vederea sau nu este înţeles de către cei cărora li se adresează. Timpul, dar mai adesea un alt om tot atât de mare, regăseşte fenomenul şi, în cele din urmă, îl arată mulţimii.
Aş vrea să-mi amintesc dacă Virgiliu, în de­scrierea furtunii, înfăţişează un cer ce se roteşte deasupra capetelor mateloţilor, precum l-am văzut eu la Tanger pe o vijelie când cerul, în timpul nopţii, era fără nori, şi când mi s-a părut, din pricina mişcărilor navei, că luna şi stelele sunt intr-o continuă şi imensa mişcare.
[…]
6 noiembrie. Înmormântarea bietului Delaroche. Am stat timp de un ceas la poarta bisericii pe un ger îngrozitor, şi până la urmă a trebuit să plec înainte de a se termina slujba, într-atât mi se fă­cuse de frig.
Dimineaţa, altă înmormântare, la fel de trista: cea a lui Tattet; am revăzut salonul unde petre­cusem clipe vesele şi plăcute, la buna doamnă Marliere.
Dumas-fiul şi Penguilly îmi vorbeau despre efectele digestiei în mai multe cazuri: un anume Rouge, atlet de meserie, nu mânca nimic înainte de a lupta: numai aşa se simţea în plinătatea pu­terilor. Penguilly ne spunea că soldaţii mărşăluiesc dimineaţa foarte bine şi cu veselie. Şi asta pentru că dimineaţa sunt cu stomacul gol. După masa de prânz marşul devine un chin.