Lectura săptămânii (trecute)

Fraţii Karamazov (reloaded), Feodor Mihailovici Dostoievski
Legenda marelui inchizitor

[…] Acţiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei, când în tot cuprinsul ţării, întru preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi:
În autodafeuri, ereticii
Cu fast ardeau pe rug,
în crude sacrificii...
Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când urmează să se înfăţişeze – după cum el însuşi a făgăduit – în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, „precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată până la Apus”. Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul odraslelor sale, şi anume chiar în locul unde se înălţa vâlvătaia rugurilor pe care erau daţi pradă focului ereticii. În nemărginita lui îndurare, voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-l purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele „toride” ale oraşului meridional, în care nu mai departe decât în ajun, în prezenţa regelui, a curţii, a cavalerilor, a cardinalilor şi a fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din Sevilla, ce venise în număr mare la faţa locului, marele inchizitor arsese pe rug „cu fast”, ad majorem gloriam Dei (deviza iezuiţilor: întru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu), aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-au recunoscut.
Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în preajma lui, înconjurându-l; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinându-se pas cu pas după dânsul. Şi-n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspândindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dânsul.
Cu braţele întinse, el îi binecuvântează pe toţi, şi simpla atingere a mâinilor lui, sau chiar numai a veşmintelor sale, are virtutea de a lecui orice beteşug. „Tămăduieşte-mă, Doamne, ca să te pot vedea la faţă!” strigă spre el un bătrân orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i acopereau ochii cad, şi orbul îşi recapătă vederea şi poate să-l privească. Poporul plânge şi sărută pământul pe care calcă el. Copiii îi aruncă flori în cale, cântând şi preamărindu-l: „Osana! El, este!” zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. „Nu poate fi de cât el!” Continuându-şi drumul, el nu-şi încetineşte paşii decât în pridvorul Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plânsete şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sunt presărate peste trupşorul neînsufleţit. „Lasă, că el o să-ţi învie copila”, îi strigă norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise în pridvor să în tâmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele lui: „Dacă eşti într-adevăr tu, trezeşte-mi la viaţă copila!” îl imploră femeia cu braţele întinse spre dânsul. Procesiunea de înmormântare se opreşte în loc, şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul lui. El îşi coboară ochii cu milă, şi buzele lui şoptesc din nou, abia auzit: „Talita, kumi!” şi „fata s-a sculat”. Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu ochi mari, ne dumerită, în jur. Un zâmbet i-a înflorit pe chip, şi încă mai ţine în mână buchetul de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu. Poporul freamătă şi plânge cutremurat. Tocmai atunci se în tâmplă să treacă prin faţa catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrân de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adânciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scânteie. O, de astă dată cardinalul nu mai poartă odăjdiile fastuoase cu care l-au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, în momentul când duşmanii credinţei romane piereau mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el de cât vechea lui rasă călugărească, făcută din pânză groasă. În urma lui, la oarecare depărtare, păşesc ajutoarele şi servii lui, cu chipuri sumbre, straja lui „sfântă”. Oprindu-se în faţa mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede tot: coşciugul depus la picioarele lui şi copila înviată din morţi, şi deodată se întunecă la faţă. Sprâncenele-i cărunte şi dese se încruntă, şi-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicând braţul, cardinalul face semn străjerilor să-l ia. Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crâcni, încât gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe el şi-l duc. Ca la o poruncă, mulţimea se pleacă până la pământ în faţa bătrânului inchizitor, care o binecuvântează şi pleacă mai departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, sumbră şi strâmtă din clădirea străveche, unde se ţin şedinţele tribunalului sfânt. Ziua se stinge şi întunecimile nopţii toride şi „neînsufleţite” învăluie Sevilla. Aerul e înmiresmat „de lauri şi lămâi”1. În bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide, şi marele inchizitor, purtând o lampă în mână, pătrunde încet înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. Bătrânul se opreşte în dreptul uşii, privindu-l lung, un minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de el pe îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte: „Tu eşti? Tu? neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: „Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face de cât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama. Ştii tu însă ce o să se întâmple mâine? Eu nu te cunosc, şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti tu acela sau semeni numai cu el; oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, ştii tu asta? Da, poate că ştii”, răspunde tot el tulburat, dus pe gânduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului.
[…]
– Şi deţinutul? Nu spune nimic? Se mulţumeşte doar să se uite la bătrân şi să tacă?
– E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu zâmbetul pe buze. N-ai auzit ce i-a spus mai înainte bătrânul? că n-are dreptul să mai adauge nici un cu vânt la cele mărturisite odinioară. Dacă vrei, într-asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: „Tu i-ai încredinţat totul papei, şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mâna lui; tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va să vină vremea de apoi”. Asta o spun chiar ei, şi nu numai c-o spun, dar o aştern pe hârtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor. „Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?” îl cercetează mai departe bătrânul, ca tot el să-şi răspundă până la urmă: „Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care te-ai luptat din răsputeri cât ai fost aici pe pământ. Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după câte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume de cât libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: «Vreau să fiţi liberi cu adevărat»? Ai avut acum prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia «liberi», rosteşte deodată bătrânul, zâmbind dus pe gânduri. Ca să continue apoi, măsurându-l cu o privire încruntată pe captivul său: Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum, am ajuns, în fine, să ducem, în numele tău, la bun sfârşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit-o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c-am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blând şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cu vânt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adânc ca oricând înrădăcinată convingerea că sunt liberi, cu desăvârşire liberi, deşi chiar ei ne-au oferit libertatea lor, depunând-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ce ea ce am izbutit noi să facem, dar, te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de tine, libertatea pe care ai visat-o? […] Fiindcă numai acum, i se destăinuie el (bineînţeles e vorba de Inchiziţie), suntem în măsură pentru prima oară să ne gândim la fericirea oamenilor. Aşa cum a fost el plămădit, omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii pot avea parte de fericire? Ţi s-a spus răspicat, stăruie bătrânul, ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă tu le-ai nesocotit deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi. Noroc că, plecând dintre noi, ai avut grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvântul tău dreptul pe care ni l-ai încredinţat de a lega şi dezlega totul, şi cred că n-ai de gând acum – sigur că da, nici nu poate măcar să -ţi treacă prin gând cumva să ne privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?
[…]Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău! Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit! Iar tu în locul unor principii temeinice, care ar fi statornicit o dată pentru totdeauna liniştea în conştiinţa umană, ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi mai vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, procedând aşa ca şi cum nu i-ai fi iubit câtuşi de puţin. Cine? Tocmai tu, care ai pogorât pe pământ ca să-ţi jertfeşti viaţa pentru ei! în loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de tine, de ideea ta . În locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, a vând înaintea ochilor doar chipul tău drept călăuză menită să-i îndrume paşii, dar cum de nu te-ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună la îndoială până şi chipul tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de tine? Într-o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în tine, fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit ca tine, lăsându-i să se zbată într-o incertitudine atât de chinuitoare, cu atâtea griji pe cap şi atâtea probleme fără dezlegare! în felul ace sta, tu însuţi ai pus la cale surparea împărăţiei tale şi n-ai deci nici un drept să arunci vina pe alţii. Asta să fie oare, spune, ceea ce ţi s-a oferit? în lume nu există decât trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor becisnici răzvrătiţi. Şi aceste forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea. Tu însă le-ai respins pe câteşitrele, rând pe rând, prin exemplul pe care tu însuţi l-ai dat. Urcându-te pe streaşină templului, preaiscusitul şi înfricoşatul duh ţi-a spus: «De eşti tu fiul lui Dumnezeu, arunc ă-te jos, căci scris este: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău; numai aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu şi cât de puternică este credinţa ta în tatăl ceresc». Tu însă l-ai ascultat până la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-ţi propunea el; n-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu te-ai aruncat jos. O, fireşte, ai fost într-adevăr plin de măreţie, superb ca un Dumnezeu! Dar crezi tu oare că oamenii, seminţia aceasta slabă şi răzvrătită, sunt zei? O, bineînţeles, în momentul acela ţi-ai dat seama că dacă ai fi făcut un singur pas, o singură mişcare ca să te arunci în gol, ar fi însemnat să-l ispiteşti pe Dumnezeu şi să-ţi pierzi totodată credinţa în el, aşa încât, ajungând jos, te-ai fi zdrobit de pământul pe care veniseşi să-l izbăveşti, spre bucuria preaiscusitului duh care încercase să te ispitească. Dar încă o dată îţi spun: sunt oare mulţi pe lume ca tine? Ai fost tu în stare să crezi cu tot dinadinsul – fie chiar numai o clipă – că oamenii au atâta putere în ei ca să înfrunte asemenea ispită? Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încât prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, când sufletul lui este bântuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toată libertatea să aleagă? O, tu ai ştiut că eroismul faptei tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri până în vremea de apoi, şi în sinea ta ai nădăjduit că, mer gând pe urmele tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu te-ai gândit însă că, lepădându-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-l caută pe Dumnezeu, cât mai ales minunile sale? Şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dând crezare miracolelor plăsmuite de el, închinându-se în faţa minunăţiilor săvârşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu.
[…]Spune-mi, cui i se datoreşte în primul rând incapacitatea lor de a înţelege? Cine a fărâmiţat turma şi a împrăştiat-o pe căi necunoscute? Turma se va aduna însă la loc şi se va supune iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şi atunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi. O, ai să vezi că până la urmă vom izbuti să-i convingem să nu se mai ţină mândri, fiindcă numai tu le-ai băgat asemenea fumuri în cap când ai căutat să-i ridici atât de sus! Noi le vom dovedi că sunt slabi, că nu sunt decât nişte bieţi prunci, dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta. Şi atunci, cuprinşi de sfială, cu ochii aţintiţi spre noi, se vor strânge în jurul nostru înfricoşaţi, ca nişte pui sub aripile cloştii. Privindu-ne cu admiraţie şi în acelaşi timp cu un fior de spaimă, se vor simţi mândri cu noi, văzând cât suntem de puternici şi de inteligenţi şi cât de lesne am izbutit să domesticim o turmă năbădăioasă de milioane şi milioane de capete. Vor tremura zgribuliţi în faţa mâniei noastre, gândurile lor vor fi din ce în ce mai timide, ochii – veşnic înrouraţi de lacrimi, ca la copii sau la femei, pentru ca, la un singur gest din partea noastră, să treacă tot atât de uşor la veselie şi râs, cu chipurile luminate de o bucurie copilăroasă şi cu cântece fericite pe buze. Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi becisnici, şi ei, la rândul lor, ne vor iubi ca nişte copii pentru că vom fi fost atât de toleranţi! Le vom spune că oricare dintre păcatele lor va fi de bună seamă răscumpărat, de vreme ce a fost săvârşit cu învoirea noastră, şi că numai şi numai din dragoste le îngăduim să păcătuiască, luând asupra noastră pedeapsa ce li se cuvine. Şi, luând-o asupra noastră, cu atât mai vârtos ei ne vor iubi ca pe nişte binefăcători care-i vor fi izbăvit de povara păcatelor înaintea lui Dumnezeu. În schimb, nu vor păstra nici o taină faţă de noi, nu vor căuta să ne ascundă nimic. Şi după cum vor fi sau nu ascultători, le vom permite sau îi vom opri să trăiască cu soţiile şi ibovnicele lor, să facă sau nu copii cu ele, şi ei se vor supune cu dragă inimă, fericiţi. Cele mai chinuitoare secrete ce le apasă conştiinţa vor veni să ni le mărturisească nouă, dezvăluindu-ne tot, absolut tot ce au pe suflet, şi noi îi vom dezlega; iar ei vor fi bucuroşi să se încreadă în cuvântul nostru, pentru că, bizuindu-se pe noi, vor scăpa de o grijă împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune în momentul de faţă necesitatea de a alege singuri şi în deplină libertate. Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti, toţi în afară de cei o sută de mii, în mâinile cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deţinătorii secretului, noi singuri vom fi nefericiţi. Vor fi mii de milioane de prunci fericiţi şi o sută de mii de martiri care-şi vor lua asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi râului. Ei vor muri în pace, se vor săvârşi din viaţă în numele tău şi dincolo de mormânt nu vor găsi decât moarte. Iar noi vom păstra cu grijă secretul şi, pentru fericirea lor, îi vom amăgi, făgăduindu-le o răsplată veşnică în ceruri. Fiindcă, de bună seamă, chiar dacă lumea de apoi ar exista cu adevărat, ea nu va fi fost făcută pentru făpturile de seama lor. Se zice că, aşa cum s-a prorocit, vei veni din nou printre noi, şi biruinţa va fi a ta; vei veni însoţit de ceata celor aleşi, a celor mândri şi puternici; însă noi vom spune atunci că aceştia nu s-au izbăvit decât pe ei, în timp ce noi am izbăvit toată lumea. Se zice de asemenea că la vremea aceea desfrânata ce şade pe fiară, ţinând în mâinile ei cupa tainei, va fi dezonorată şi că din nou se vor răzvrăti cei nevolnici şi, s fâşiind purpura de pe ea, îi vor despuia trupul «nemernic». Eu însă mă voi ridica atunci şi-ţi voi arăta mii de milioane de prunci fericiţi, care n-au ştiut ce este păcatul. Şi noi, cei care am luat asupra noastră greşelile lor, pentru ca să poată avea parte de fericire, vom veni în faţa ta şi-ţi vom spune: «Judecă-ne, dacă poţi şi dacă te încumeţi s-o faci». Află că nu mă tem de tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvântat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rândul aleşilor tăi, în rândul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini numărul». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie . Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea ta. I-am părăsit pe cei mândri şi m-am întors către cei umili, pentru a zămisli fericirea lor. Aşa v a fi, cum ţi-am spus, şi împărăţia noastră va lua fiinţă. Îţi repet: mâine chiar ai să vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atât de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osânda, fiindcă ai venit să ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat cândva mai mult decât pedeapsa prin foc! Mâine deci am să te ard pe rug. Dixit (Am spus)!”.