Apocalipsa, după Antim
Ploua demult, de câteva ore. Se retrăseseră şi ei în holul încăpător, întins şi pustiu, de la hotel. Prin sticla ferestrelor, parcă nesfârşite, ploaia se vedea stranie şi îndepărtată şi aproape ireală, ca o cădere continuă de perdele de ape rotindu-se de sus în jos. I se păruse că, de fapt, aici se macină o materie nedesluşită care, prin repetiţia interminabilă, se străduieşte să-i comunice şi să-1 înveţe ceva. Poate o concluzie impenetrabilă? Poate un gând fără cuvinte? Şi cine să fi încercat să-i spună toate acestea, în acest fel enigmatic pe care nu-1 mai întâlnise de când nu mai putea vorbi cu Cel ce îl învăţase fără grai?
Rămăsese pe un fotoliu, îngândurat. Ploaia biciuia asfaltul, oamenii care, puţini, se încumetau s-o înfrunte, acoperişurile şi copertinele, maşinile oprite în parcare, băncile pentru odihnă: parcă tot ce se făcuse cu o mână nesigură, şovăitoare şi pe lângă porunca întipărită sau împotriva ei. Abia iarba, florile şi copacii primeau şuvoaiele de apă cu încredere, seninătate şi fericire. Când îi apăruse, această frântură de gând îl tulburase privind mai cu luare-aminte cum, în loc să se neliniştească, tufele fără nume, presărate prin grădinile sălbăticite, primeau cu bucurie picăturile nenumărate.
O bucurie concentrată, atentă, care se traducea printr-un fel de adunare a frunzelor mici şi lipite una într-alta, părând că se apără astfel, într-o reciprocitate de rezistenţă, când, de fapt, se lăsau în voia fericirii care întotdeauna înseamnă comuniune.
Gândul acesta, de o clipă, îl fascinase într-un anumit fel. îşi reaminti - mai mult ca o senzaţie decât ca o mişcare de tablouri infinitezimal de scurte – zecile de ploi mari ce se abătuseră altădată peste zilele vieţii lui. Ploi de septembrie, mai ales, de început de sfârşit – un sfârşit de an, poate, sau un sfârşit de ciclu - anunţând, prin răceala lor umedă, că iarna va sosi, ineluctabil, într-o bună zi, o zi pe care doar o bănuia fără să o cunoască. Ploi de duminică, lungi, odihnitoare, căzute în oraş, peste marile bulevarde pustii, peste parcurile unde nu se mai vedea nici o fiinţă vie alta decât vegetaţia din ce în ce mai întărită, mai verde şi mai curată, ajungând – după ce se spălase cu strania pedeapsă vindecătoare – până la culorile pure, aproape esenţiale. Lipsea însă ceva, nu îşi dădu seama de îndată ce anume lipseşte. Totul i se păruse până acum ca un fel de realitate muzicală, de fapt ca o suită unde nu încăpeau nici sunetele tari, puternice, de tobe şi cymbale şi nici goarnele Ierihonului imaginar. Şi, totuşi, într-un străfund de timp neidentificat apăruse, cu o putere parcă fără margine şi cu o inferioritate aproape insuportabilă, Spaima. Se ivise treptat şi fără să i se bănuiască pasul uşor, aşa cum este pasul unui fur când se apropie la adăpostul nopţii. întâi, o presimţise în apăsarea din piept, cuvânt al neliniştii fără propoziţie, nod aşezat în gât fără motiv, senzaţie de sfârşeală ca şi cum nimic nu ar mai fi fost posibil şi nimic nu se mai putea face de aici înainte. Cu greu înţelese într-un târziu că toate acestea se adunaseră undeva, departe de el şi în adâncurile vieţii lui consumate altădată şi orânduite ca nişte straturi ale fricii pe care le purta pretutindeni şi nu putea să le atingă. Ori veneau, măcar unele, mai de dinainte, de cine ştie când, de pe vremea când fusese altcineva, altceva, nici el nu îşi putea da seama ce anume şi pe când, în ce vremuri inanalizabile?
Nimeni nu putea să ştie, iar el cu atât mai puţin. Ştia numai că începea să cunoască frica de Apele Mari, de sfârşitul universal în apele milenare, în ploile fără sfârşit, în apele ce cresc şi se revarsă şi vin să se aşeze, peste faţă, acoperind ochii, adunând prin includere tot ce îi lipseşte şi i se adaugă. Sfârşitul universal, adică sfârşitul lui, moartea fericită. Şi în acea clipă, fără să ştie cum i se născuse în amintirea vie ori închipuită, înţelese că aceasta trebuie să fi fost soarta celor ce îşi fac cărţile cu mâinile lor şi care - pedepsiţi precum cel venit de peste Mare, din Iviria, şi care biruise apele trecând peste ele, atunci când sosise şi devenise, fiindcă aşa trebuise să devină, Sfântul Cărţilor înecat de Stăpânii Timpului – rămân fără mormânt. Şi rămân aşa, ca să li se risipească numele şi amintirea faptelor bune în lumea noastră unde Cel ce le rânduieşte pe toate îi face, totuşi, să aibă tipar şi să se păstreze în insondabil, acolo unde cum l-o fi chemat poate nu se mai ştie fiindcă numele îi este mai necuprins decât vremea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu