Mi-am dezlegat sandala ca o frunză
Ce cade moartă la piciorul meu,
Mi-am limpezit făptura să n-ascunză
Nimic din ce nu duce pân’ la zeu.
Pe ţărmul mării mă înalţ: o urnă
În care doar lumină am turnat.
Nu plâng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă.
Stau singur, pentru jertfă împăcat.
Din pietre albe i-am durat altarul,
Din lemne scumpe flăcări i-am ivit .
Şi cerul-nalt cum îmi primeşte darul,
Urc rugul împlinirii, fericit.
Balcic
Balcic, nostalgic cum e luna,
Albind pereţii râpelor pustii,
Podind pe valuri licărite bruma,
Veghind cu basme moarte vremuri vii.
Balcic, încins cu ziduri de cenuşă.
Balcic, cuprins cu murmur de fântâni,
Încununat cu ceruri de brânduşă,
Împodobit cu semne din păgâni,
Cu dealurile surelor cămile,
Cu case vechi: încremenite oi,
Balcic, păstorule din alte zile,
Cobori pe ţărmul biblic pân’ la noi.
Cetate mai bătrână decât morţii,
Loc sfânt, ca tinereţea de senin:
Migdalii să-nflorească pragul porţii
Când în lumina ta mă-nchin.
Odaia ei
Când am intrat târziu în casa, totul
Păstrase clipa ultimei vederi.
Pe canapea rochiţa rămăsese
Sculptând molatec trupul tău de ieri.
Deschisa cartea. Nici o mâna nouă
Nu întorsese pagina de-atunci
Pe ornicul oprit aceeaşi ora,
Prin storul tras aceleaşi raze lungi.
Pa masa încă stăruiau alături
Tacâm de-argint şi cupa de cleştar.
Doar perele păreau acum de piatră,
Doar strugurii păreau de chihlimbar.
De porţelan albastru pudriera
Tot mai ningea parfumul tău pe scrin.
Am tresărit că n-a uitat mănuşa
Nici braţul gol, nici degetul tău fin.
Tu singură lipseai. Ascunsă unde?
Când totul după ani e neclintit.
Ori poate colo-n umbrele oglinzii
Obrazul tău, plăpândul, mi-a zâmbit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu