Un măgar nerod şi care cu vre-o câţiva ani în urmă
Vieţuise lângă turmă, -
Când era silit să care
Pe spinare
Mii şi sute de samare, -
Nu ştiu cum, prin ce'ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Şi, - de necrezut, dar totuşi lucru foarte-adevărat, -
Invitat prin mari saloane
De boeri şi de cucoane.
Dar măgarul, îndispus,
Îi privea pe toţi, de sus,
Căutând mereu s'arate, cu'ndrăsneli fără pereche,
Că'i boer de viţă veche, -
De şi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume era el şi cine-a fost.
Într'o zi însă, măgarul îngâmfat şi crai de ghindă,
S'a'ntâlnit şi c'o oglindă,
iar oglinda, îndrazneaţă,
Numai drept stiind să spună, cică i-ar fi zis în faţă:
- Ifosul îţi e'n zadar,
Că, oricât de mult te-ai crede
Şi ţi-ai pune pe veşminte aur şi mărgăritar,
Cin'te-aude şi te vede,
Altceva nu poate crede că poţi fi decât măgar;
- Eu, măgar? - răcni măgarul, năpustindu-i-se'n glaf
Şi, c'o singură copită, el facu oglinda praf.
- Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viaţă:
Adevărul, totdeauna doare, când e spus în faţă,
Şi, oricât te ştii pe lume ne'ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine, pregăteşte-te să suferi.
Legea Lupului
Legea lupului
Împărat fiind pe vremuri, lupul, - fire înţeleaptă
Şi milos cu toţi supuşii, - a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărui rânduire, - pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că 'napoia vremii cu trei veacuri şi mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine…
Astfel, - era scris în lege, ca 'n acea livadă verde
Cine intră, viaţa 'şi pierde:
Fie miel sau fie ied,
N'avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va 'ndrăzni s'o facă, - hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai ştiu câte ciomege,
Iar apoi, - ca pildă vie, -
Jupuit pe loc să fie…
Cei dintâi căzuţi în leasă şi 'nhăţaţi ca să-i jupoaie,
Au fost nişte căprioare, doi viţei şi-o biată oaie,
Şi cădeau, pe rând apoi:
Cai, mioare, vaci şi boi, -
Cărora, chiar Împăratul, - milostiv cum numai el e, -
Le luă 'n primire zilnic nefolositoarea piele…
Într'o zi însă norocul, nu ştiu cum a vrut să joace
Şi să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Cari-au prins pe iarba verde, în livada cea smălţată,
Vre'o trei lupi cu ceafa lată…
Duşi fiind la judecată, de trei boi, un miel şi-o oaie,
Ca pe cei de mai 'nainte, Împăratul să-i jupoaie,
Înălţimea Sa, îndată ce văzu pe lupi în fiare,
Către vitele cornute a turnat cu voce tare:
- Cum, nemernici şi mişei,
Îndrăzniţi a crede oare să jupoi pe fraţii mei?…
- Doamne, au călcat livada!, - cuteză un bou să zică.
- Taci, că te jupoi îndată!… Boul a tăcut, de frică…
- Legea spune…, - zise oaia, dar simţi fiori prin seu:
- Ce-ai tu cu legea, dobitoaco?… Legea n'am făcut'o eu?…
Şi pe fraţii puşi în fiare liberându-i rând pe rând,
Împăratul, cu iubire, i-a îmbrăţişat, plângând…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia 'ntâi, pe urmă boii, iar mielul după boi, -
Pricepând ca, să nu calce în livada fără stupi,
Legea 'i numai pentru ele, însă nu şi pentru lupi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu