[…] s-ar putea extrage şi formula câteva reguli-condiţii ale succesului (pe care i le voi supune lui Ift.):
a) a te cerceta pe tine fără cruţare şi ipocrizie – cunoscând şi ţinând mereu seama de paradoxul că cel mai greu lucru din lume e ca omul să nu se mintă pe sine - ca să afli ce vrei cu adevărat, spre ce ţinteşti în fundul străfundurilor fiinţei tale, când nu te vede şi nu te aude nimeni, şi nici conştiinţa ta – moralistă şi ea, civilizată, exigentă – nu-i de faţă; – şi aceea să faci!
b) să nu ceri sfaturi, să nu te iei după alţii, la nevoie să te împotriveşti lor şi sfaturilor lor (oricît de înţelepte ar părea, oricît de bine intenţionate ar fi) - şi nici după cerinţele eului tău social;
c) să ai un ideal, un ideal foarte înalt şi îndepărtat, şi deocamdată inaccesibil, pe care să-l păstrezi ascuns în tainiţele adînci ale fiinţei tale, pe care să nu ţi-l mărturiseşti nici ţie însuţi decît foarte rar - şi de care să te apropii treptat, încet, pas cu pas, mereu;
d) totodată să foloseşti orice prilej din afară, să nu-l refuzi (făcînd şi salturi, aşadar, de va fi cazul), să joci şi pe tablouri secundare (dar să nu le dai voie să fie absorbante, distragante);
e) să nu crezi niciodată că cineva îţi este cu ceva dator (şi Societatea mai puţin decît oricine), să nu-ţi închipui că cineva ţi se va înfăţişa vreodată spre a-ţi spune: iată, ai muncit, ca atare te răsplătim, sau: iată, eşti modest şi vrednic, te încununăm.
[…] De ce este tinereţea atât de frumoasă şi de ce suntem atât de fericiţi (de nepăsători) când suntem tineri? Şi de ce la bătrâneţe e dimpotrivă?
Pentru că la tinereţe cărţile nu s-au dat încă pe faţă. Nimeni nu ne poate reproşa că nu am făcut nimic. Avem tot timpul. Suntem în faza făgăduinţelor, privim viitorul de pe un munte Nebo al posibilităţii tuturor împlinirilor. Totul e cu putinţă, încă nu putem fi traşi la răspundere. Tinereţea, ca şi balul mascat, aşterne pe feţele noastre nezbârcite un văl algebric şi o aură difuză (egalitară). Masca şi tinereţea, deopotrivă, ascund valoarea reală (aritmetică) a fiecărui ins şi-l menţin la adăpostul incertitudinii care poate acoperi orice identitate. Aidoma ca la balul mascat, până-n momentul scoaterii măştii, încă nu se ştie cine suntem cu adevărat ori ce vom fi. Şansele sunt egale: în Ţara minunilor, câtă vreme cărţile de joc stau etalate cu faţa-n jos, Regina de Cupă e în dilemă: oricare din ele poate fî crăiescu-i vlăstar.
La bătrâneţe e cu totul altfel. Ne-am dat cu toţii arama pe faţă, suntem pe deplin aritmetizaţi, am arătat cine suntem, cât preţuim şi ce-am făcut. De ce isprăvi ne-am dovedit capabili. Ce şi cât am înscris în registrul cel mare. Şi-atunci, desigur, e vai şi amar de toţi cei ce şi-au realizat simbolul general (x, y, z) la valori minime ori nule ori negative. Atunci e ferice de un Goethe, un Verdi, un Victor Hugo, un Tolstoi. Dar ceilalţi? Ceilalţi care acum şi-au lepădat în mod cu totul definitiv masca şi au trecut de mult pe planul exclusiv numeric - al preciziei dezvăluitoare de adevăr - la ce se pot aştepta din partea semenilor de nu la silă, dispreţ, nerăbdare, lipsă de interes, cerbicie şi apostrofări urâte în tramvai? Şi-n cel mai bun caz (dar se întâmplă foarte rar) la niţică milă, în care întotdeauna intră şi nemulţumirea. Căci demascatul, în fond, l-a trădat. Când x-ul se dovedeşte a fi un simplu o, la ce se poate aştepta de nu la profunda dezamăgire a aproapelui său? Dar bine, nu există oare un şir natural complet al tuturor numerelor, li se poate cumva cere tuturor să fie numere mari? Nu. Trebuie să existe şi valori nule sau negative. Dar vai de cei care s-au aritmetizat la un nivel scăzut, feştelindu-şi algebrica tinereţe. Mai bine le-ar fi fost lor să nu se fi născut – ori să fi murit curând, când încă hălăduiau în fermecata împărăţie a făgăduinţelor neajunse încă la scadenţă şi-n faza de început a balului, când proaspetele măşti acoperă etanş viitoarele cute şi hidoşenii ale feţelor, când mătasea dominourilor n-a prins a se mototoli şi a se îmbuiba de sudoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu