Lectura săptămânii

Demonii, F.M. Dostoievski

— Ştii dumneata, începu el aproape ameninţător, aplecându-se înainte pe scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi degetul arătător al mâinii drepte (desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi singurul „purtător al dumnezeirii", care vine să în­noiască şi să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care deţine cheile vieţii şi ale cuvântului cel nou... Ştii dum­neata care este acel popor şi cum se numeşte?

— Potrivit formulării dumitale şi a tonului cu care ai rostit-o, necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai repede, că acest popor nu este altul decât poporul rus...

— Te şi văd gata să pufneşti în râs, o ce neam! se smuci din locul lui Şatov.

— Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul ăsta.

— Te-ai aşteptat la ceva de genul ăsta? Dar dumitale nu ţi se par cunoscute aceste cuvinte?

— Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. întreaga frază a dumitale, până şi expresia popor „purtător al dumnezeirii" nu este decât concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, pe cât îmi pot aduce aminte acum.

— Este o frază care-ţi aparţine în întregime dumitale, şi nu mie. Propria dumitale frază, şi nu numai o încheiere a discuţiei noastre. Nici n-am avut o discuţie „a noastră": exista un dascăl care rostea nişte vorbe mari, şi exista un învăţăcel înviat din morţi. Eu sunt acel învăţăcel, iar dumneata eşti dascălul.

— Dar dacă ne aducem bine aminte, tocmai după aceste cuvinte ale mele dumneata te-ai înregimentat în acea asocia­ţie şi abia după aceea ai plecat în America.

— Da, ţi-am scris despre asta din America; ţi-am scris despre toate. Da, nu puteam să mă smulg imediat de ceea ce fusesem prins cu trup şi suflet din copilărie, pentru care îmi irosisem tot entuziasmul speranţelor mele şi vărsasem toate lacrimile urii mele... Nu e uşor să-ţi schimbi zeii. Nu te-am crezut atunci, pentru că n-am vrut să cred, şi m-am agăţat pentru ultima oară de această cloacă, de acest hârdău cu lături... Dar sămânţa a rămas în mine şi a încolţit. Spune-mi, dar sincer, ai citit până la capăt scrisoarea mea din America? Poate că nici n-ai citit-o de loc?

— Am citit trei pagini, primele două şi ultima, cele din mijloc le-am parcurs fugitiv. Tot intenţionam...

— Să lăsăm asta, ducă-se dracului, dădu din mână Şatov. Dacă te-ai lepădat acum de cuvintele acelea, de ceea ce ai spus atunci despre popor, cum de-ai putut să le rosteşti atunci?... Iată ce mă apasă acum.

— Nu glumeam atunci cu dumneata; încercând să te con­ving, poate că mă gândeam mai mult la mine decât la dum­neata, zise enigmatic Stavroghin.

— N-ai glumit! în America am zăcut trei luni pe un aşternut de paie alături de unul... un... nenorocit şi am aflat de la el că în acelaşi timp, adică în timp ce sădeai în inima mea ideea dumnezeirii şi a patriei, în acelaşi timp, sau poate chiar în aceleaşi zile, umpleai de venin inima acestui neno­rocit, acestui maniac, Kirillov... Cultivai în el minciuna şi negaţia şi i-ai împins raţiunea până la marginea nebuniei... Du-te şi-l vezi acum, este opera dumitale... De altfel, l-ai şi văzut.

—În primul rând, îţi voi spune că însuşi Kirillov mi-a declarat chiar adineaori, mi-a declarat că este fericit şi că a atins perfecţiunea. Supoziţia dumitale că toate acestea s-au petrecut în acelaşi timp este aproape exactă; şi totuşi ce dovedeşte asta? Repet, nu vă minţeam atunci nici pe dum­neata, nici pe dânsul.

— Dumneata eşti ateu? Acum eşti ateu?

— Da.

— Dar atunci?

— Exact la fel, atunci ca şi acum.

— Nu pentru mine şi faţă de persoana mea am pretins eu respect când am început această discuţie; cu inteligenţa du­mitale ar fi fost cazul să înţelegi acest lucru, bâigui revoltat Şatov.

— Nu m-am ridicat chiar după primele cuvinte spuse de dumneata ca să curm discuţia, n-am plecat de la dumneata, ci stau până acum şi îţi răspund cuminte la întrebări. Şi... suport ţipetele dumitale, va să zică nu te-am lipsit încă de respectul cuvenit.

Şatov îl întrerupse cu un gest:

— Îţi aduci aminte expresia dumitale: „Un ateu nu poate fi rus; acela care devine ateu încetează imediat să fie rus", îţi aduci aminte?

— Da? păru că-i întoarce cu îndoială întrebarea Nikolai Vsevolodovici.

— Mă întrebi pe mine? Ai uitat? Şi de fapt este una din afirmaţiile cele mai exacte în privinţa trăsăturii specifice principale a spiritului rus, intuită de dumneata. Nu se poate s-o fi uitat! Ba îţi mai reamintesc şi altceva, tot atunci ai spus: „Chiar şi cine nu este ortodox nu poate fi rus".

— Presupun că asta este o idee slavofilă.

— Nu; slavofilii de astăzi o vor repudia. Oamenii au de­venit astăzi mai inteligenţi. Dumneata însă ai mers şi mai departe: dumneata profesai convingerea că nici catolicismul roman nu mai este creştinism: dumneata susţineai că Roma l-a proclamat pe Crist căzut în ispita celei de-a treia ademe­niri diavoleşti şi, vestind lumii întregi că Cristos nu poate dăinui pe pămînt fără o împărăţie pământească, catolicismul prin însuşi faptul acesta l-a proclamat pe Anticrist şi astfel a dus la pierzanie întreaga lume occidentală. Şi demonstrai că dacă Franţa se zbate în zvârcoliri chinuitoare, ea suferă numai şi numai din vina catolicismului, deoarece a repudiat Dumnezeul roman împuţit, fără a-şi fi aflat însă unul nou. Iată ce-ai fost în stare să vorbeşti atunci! Ţin minte foarte bine discuţiile noastre.

— Dacă aş fi credincios, fără îndoială, aş repeta acest lucru şi acum; n-am minţit atunci vorbind ca un credincios, zise cu seriozitate Nikolai Vsevolodovici. Crede-mă însă, îmi produce o impresie prea neplăcută această repetare a unor gânduri ale mele din trecut. N-ar fi cazul să încetezi?

— Dacă ai fi credincios? strigă Şatov fără să acorde vreo atenţie rugăminţii acestuia. Dar nu mi-ai spus chiar dumneata că dacă ţi s-ar demonstra matematic că adevărul este în afara lui Cristos ai prefera totuşi să rămâi cu Cristos, decât cu ade­vărul? Ai spus asta? Ai spus?

— Dar dă-mi voie în sfârşit să-ţi pun şi eu o întrebare, ridică glasul Stavroghin, unde vrei să ajungi cu acest examen nerăbdător şi... plin de ură?

— Examenul acesta va dispărea pentru totdeauna şi nu-ţi va fi reamintit.

— Ţii la ideea dumitale că suntem în afara spaţiului şi timpului?

— Taci! strigă deodată Şatov. Sunt stupid şi nătâng, piară numele meu în ridicol! însă dă-mi voie să-ţi repet acum ideea dumitale principală de atunci... O, numai zece rânduri, concluzia.

— Repet-o, dacă este vorba numai de o concluzie... Stavroghin schiţă o mişcare să se uite la ceas, dar se reţinu şi n-o duse la capăt.

Şatov se smuci iar înainte pe scaunul său şi îşi înălţă iar degetul pentru o clipă.

— Nici un popor, începu el ca şi cum ar fi citit dintr-un text şi continuând totodată să se uite cu o privire cumplită la Stavroghin, nici un popor deocamdată nu s-a organizat pe temeiul principiilor ştiinţei şi ale raţiunii; n-a existat nicicând un asemenea exemplu şi dacă a existat vreodată a fost numai pentru un minut poate, şi numai dintr-o pură prostie. Socialismul prin însăşi esenţa lui trebuie negreşit să fie ateism, fiindcă a proclamat de la început că îşi propune să construiască o societate pe baza unor principii exclusiv ştiinţifice şi raţionale. Acum şi de la începutul veacurilor raţiunea şi ştiinţa în viaţa popoarelor au îndeplinit totdeauna doar o funcţie de ordin secundar şi de serviciu; la fel o vor îndeplini şi până la sfârşitul veacurilor. Popoarele se for­mează şi se mişcă în virtutea unei alte forţe, dominante şi imperative, dar a cărei origine rămâne necunoscută şi inexpli­cabilă. Forţa aceasta este dorinţa de nestins de a atinge sfâr­şitul şi care constituie în acelaşi timp negarea acestui sfârşit. Este forma afirmării necontenite şi neobosite a existenţei sale şi a negării morţii. Spiritul vieţii, după cum spune Scrip­tura, „râurile de apă vie", a căror secare o prevesteşte ame­ninţător Apocalipsul. Principiul estetic, cum se exprimă filozofii, principiul etic, cum zic aceiaşi filozofi. „Căutarea lui Dumnezeu", cum o numesc eu mult mai simplu. Scopul întregii mişcări a masei, la oricare popor şi în orice perioadă a existenţei sale, constituie numai şi numai căutarea lui Dum­nezeu, a unui Dumnezeu al său, negreşit al lui propriu, şi a credinţei în el ca Dumnezeu unic şi adevărat. Dumnezeu este personalitatea sintetică a întregului popor, luat în totalitatea lui, de la începutul şi până la sfârşitul existenţei sale. Nici­odată nu s-a întâmplat ca toate popoarele sau mai multe popoare să aibă un Dumnezeu comun, dar întotdeauna s-a întâmplat ca fiecare popor să aibă un Dumnezeu al lui, aparte. Când dumnezeii încep să devină comuni este un indiciu că naţiile respective sunt pe cale de dispariţie. Când dumnezeii devin comuni ei mor şi moare şi credinţa în ei, o dată cu popoarele înseşi. Cu cât un popor e mai puternic, cu atât Dumnezeul lui e mai specific. Niciodată n-a existat încă un popor fără religie, adică fără noţiunea de bine şi de rău. Orice popor are noţiunea sa proprie despre bine şi despre rău şi un bine şi un rău al lui propriu. Când noţiunile de bine şi de rău încep să devină comune la mai multe popoare, atunci încep să dispară popoarele respective şi însăşi deose­birea dintre bine şi rău începe să se şteargă şi să dispară. Niciodată raţiunea n-a fost în măsură să definească binele şi răul, sau numai să separe binele de rău, cât de aproximativ, dimpotrivă, întotdeauna, spre ruşinea ei, le-a confundat în­tr-un mod lamentabil; iar ştiinţa oferea soluţii fondate pe forţa brutală. Se distinge în această privinţă mai ales semi-ştiinţa, cel mai cumplit flagel al omenirii, mai cumplit decât molima, foametea şi războiul, un flagel necunoscut până-n secolul nostru. Semiştiinţa este un despot, cum n-a existat niciodată până acum. Un despot care-şi are slujitorii lui, sacerdoţi şi sclavi; un despot în faţa căruia totul s-a proster­nat cu dragoste şi superstiţie, cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina până acum, în faţa căruia tremură chiar şi ştiinţa însăşi şi-i cântă în strună într-un mod ruşinos. Toate acestea sunt propriile dumitale cuvinte, Stavroghin, cu excepţia cu­vintelor despre semiştiinţa; acestea îmi aparţin mie, le-am adăugat de la mine pentru că eu însumi nu sunt decât semi­ştiinţa întruchipată şi deci am motive însutite şi puternice s-o urăsc. În ce priveşte ideile, ba chiar şi cuvintele dumitale, n-am schimbat nimic, nici măcar o silabă.

— Nu cred să nu le fi schimbat chiar de loc, observă pru­dent Stavroghin, le-ai recepţionat cu pasiune şi cu aceeaşi pa­siune le-ai denaturat, fără să-ţi dai seama. Simplul fapt că reduci noţiunea de Dumnezeu la un simplu atribut al naţiei...

Începuse deodată să-l observe pe Şatov cu atenţie deosebit de accentuată, urmărind cu un interes crescând nu atât ceea ce spunea el, cât mai ales figura lui.

— Reduc noţiunea de Dumnezeu până la un atribut al naţiei? strigă vehement Şatov. Dimpotrivă, înalţ poporul până la Dumnezeu. Dar, mă rog, a fost cândva şi altfel? Poporul este trupul lui Dumnezeu. Orice popor numai într-atât şi atâta timp există ca popor, cât timp îşi are un Dum­nezeu al său, excluzând neîmpăcat orice alt Dumnezeu din lume; cât timp are credinţa în faptul că prin Dumnezeul său va învinge şi va izgoni din lume pe toţi ceilalţi dumnezei. Această credinţă o aveau toţi de la începutul veacurilor, cel puţin toate popoarele mari, toate popoarele care cât de cât s-au afir­mat în istorie, toate popoarele care s-au aflat în fruntea ome­nirii. Imposibil să lupţi contra faptelor. Evreii n-au trăit decât pentru a aştepta pe Dumnezeul cel adevărat şi au lăsat lumii un Dumnezeu adevărat. Grecii antici au divinizat natura şi au testat lumii religia lor, adică filozofia şi arta. Roma şi-a zeificat poporul personificându-l în structura de stat şi a lăsat moştenire popoarelor statul. Franţa, în decursul îndelungatei sale istorii, n-a fost decât întruchiparea şi dezvoltarea ideii Dumnezeului roman, şi dacă s-a lepădat în sfârşit de Dum­nezeul său roman, aruncându-l în genune, şi a căzut în ateism, care deocamdată poartă la ei numele de socialism, n-a făcut-o decât pentru că ateismul este totuşi mai sănătos decât catoli­cismul roman. Dacă un popor mare nu are credinţa că el este singurul deţinător al adevărului (unic şi exclusiv), dacă nu

are credinţa că numai el este capabil şi chemat să-i învie pe toţi şi să-i salveze prin adevărul lui, acest popor încetează imediat de a mai fi un popor mare, şi devine un simplu ma­terial etnografic. Un popor cu adevărat mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în societatea umană, şi nici chiar cu un rol de prim ordin, ci va râvni negreşit şi exclusiv la un rol de frunte. Cine pierde o asemenea credinţă nu mai con­stituie un popor. Dar adevărul e unul singur şi prin urmare numai unul dintre popoare poate avea un Dumnezeu adevă­rat, chiar dacă celelalte popoare au şi ele dumnezeii lor aparte şi mari. Singurul popor „purtător de Dumnezeu" este poporul rus şi... şi... dar nu se poate să mă crezi chiar atât de prost, Stavroghin, zbieră el deodată furios, drept un imbecil, care nu este în stare nici măcar să deosebească dacă cuvintele sale în această clipă sunt o pălăvrăgeală de babe, pe care au mâcinat-o, timp de ani toate morile slavofile din Moscova, sau dacă reprezintă un cuvânt absolut nou, ultimul cuvânt. Singurul cuvânt de înnoire şi de renaştere şi... şi... ce-mi pasă mie de râsul dumitale în această clipă! Ce-mi pasă mie că nu mă înţelegi de loc, absolut de loc, nu înţelegi nici un cuvânt, nici un sunet!... O, cum detest eu în această clipă şi râsul dumitale trufaş şi privirea dumitale plină de orgoliu! Şatov sări de pe locul său; făcuse şi spume la gură.

— Dimpotrivă, Şatov, dimpotrivă, zise Stavroghin neobiş­nuit de grav şi reţinut, fără să se ridice de pe scaun, dimpo­trivă, cuvintele dumitale înflăcărate au avut darul să-mi evoce amintiri deosebit de puternice. În cuvintele dumitale recunosc propria mea stare de spirit de acum doi ani şi de data aceasta eu nu-ţi voi spune, ca adineauri, că dumneata ai exagerat în privinţa ideilor mele de atunci. Ba mi se pare că ele au sunat şi mai tăios, şi mai intransigent; şi te rog pentru a treia oară să mă crezi că tare aş fi vrut să confirm tot ce mi-ai spus, până la ultimul cuvânt, dar...

— Dar ai nevoie de iepure?

— Poftim?

— O expresie josnică de a dumitale, râse cu răutate Şatov, aşezându-se la loc:..ca să prepari un sos de iepure, ai nevoie de iepure; ca să crezi în Dumnezeu, ai nevoie de un Dum­nezeu''. Se zice că la Petersburg îl parafrazai mereu pe Nozdrev, care voia să prindă iepurele apucându-l de picioarele dinapoi.

— Ba nu, acela se lăuda că l-ar fi prins aievea. Apropo, dă-mi voie totuşi să te deranjez cu o întrebare, mai ales că am impresia că am acum pe deplin drept să ţi-o pun. Spune-mi: iepurele dumitale e prins, sau tot mai aleargă?

— Îţi interzic să mă chestionezi în felul acesta! Întreabă-mă în alţi termeni, alţi, alţi termeni! se înfiora deodată Şatov începând să tremure.

— Bine, să te întreb în alţi termeni, îl privi aspru Nikolai Vsevolodovici. Voiam doar să ştiu: dumneata personal crezi sau nu crezi în Dumnezeu?

— Eu cred în Rusia, eu cred în ortodoxia ei... Eu cred în trupul iui Cristos... Eu cred că a doua venire a lui Crist se va săvârşi în Rusia. Eu cred... bâigui Şatov, intrat în paroxis­mul exaltării.

— Dar în Dumnezeu? în Dumnezeu?

— Eu... Eu voi crede în Dumnezeu.

Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Stavroghin. Şatov se uita la el ţintă, cu ochi sfidători, ca şi cum ar fi vrut să-l transforme în scrum cu privirea-i scânteietoare.

— În definitiv eu nu ţi-am spus că nu cred absolut de loc! strigă el în sfirşit. Eu semnalez numai că nu sunt decât o carte nenorocită, plicticoasă şi nimic mai mult deocamdată, deocamdată... Dar las' să piară numele meu! Nu e vorba de mine acum, ci de dumneata... Eu nu sunt decât un om lipsit de har şi pot doar să-mi dau sângele şi nimic mai mult, ca orice om lipsit de har. Piară şi sângele meu! Eu vorbesc despre dumneata, doi ani de zile te-am aşteptat... Pentru dumneata ţopăi eu aici de o jumătate de oră despuiat. Dumneata, numai dumneata ai putea să înalţi acest steag!...