M-am născut in 9 ianuarie 1905, intr-o cameră cu mobilă albă, lăcuită, care dădea spre Bulevardul Raspail. În fotografiile de familie din anul următor, apar tinere cu rochii lungi şi pălării împodobire cu pene de struţ, domni purtând canotiere şi pălării de panama, toţi surâzându-i unui bebeluş: sunt părinţii, bunicii, unchii, mătuşile melc şi cu mine. Tata avea 30 de ani, mama avea 21 şi eram primul lor copil. Întorc o pagină de album; mama ţine în braţe un bebeluş care nu sunt eu. Eu port o fustă plisată, o bască, am doi ani şi jumătate şi sora mea tocmai s-a născut. Se pare ca am fost geloasă, dar pentru scurtă vreme. De când am amintiri, sunt mândră să fiu sora cea mare: prima. Deghizată în Scufiţa Roşie care duce în paneraş plăcintă şi unt pus în ulcică, mă simţeam mult mai vrednică de interes decât un sugar ţintuit în leagăn. Eu aveam o surioară: pruncul acela nu mă avea pe mine.
Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Apartamentul era roşu — roşii erau mocheta, sufrageria stil Henri II, mătasea gofrată care camufla uşile de sticlă şi în biroul tatei, draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald, iar roşul mochetei mi se părea ţipător. Aşa mi-am petrecut începutul copilăriei. La adăpost priveam, pipăiam, mă învăţam cu lumea.
Lui Louise îi datoram tihna siguranţei zilnice. Mă îmbrăca dimineaţa, mă dezbrăca seara şi dormea în aceeaşi cameră cu mine. Tânără, fără frumuseţe şi mister, arăta vreme cât rostul ei pe lume era doar să vegheze asupra surorii mele şi asupra mea – sau cel puţin, eu aşa credeam – nu ridica niciodată vocea, nu mă mustra degeaba. Privirea ei liniştita mă ocrotea în timp ce făceam turtiţe în Grădina Luxembourg, în timp ce o legănam pe păpuşa mea Blondine, coborâtă din cer într-o noapte de Crăciun, odată cu un cufăraş în care îşi avea trusoul. Seara, se aşeza lângă mine şi îmi arta poze, spunându-mi poveşti. Prezenţa ei îmi era la fel de necesara şi îmi părea la fel de fireasca precum pământul de sub picioare.
Mama, mai puţin accesibilă şi mai capricioasă, îmi deştepta sentimente de adoraţie: mă aşezam pe genunchii ei, în desfătarea parfumată a braţelor sale. Îi acopeream cu sărutări pielea de femeie tânără; uneori, apărea noaptea lângă patul meu, frumoasă ca o icoană, în spumosul ei veşmânt ca o pajişte înverzită luminată de podoaba unei flori mov, in rochia ei scânteietoare neagră ca tăciunele. Când era supărată, „făcea ochii mari”; mă temeam de sclipirea prevestind vijelia, care îi urâţea chipul, aveam nevoie de surâsul ei.
Pe tata îl vedeam foarte puţin. Pleca în fiecare dimineaţă „la Palat” cu nişte dosare sub braţ. Nu avea nici barbă, nici mustăţi, iar ochii ii erau albaştri şi veseli. Seara, când se întorcea, îi aducea mamei violete de Parma, se sărutau şi râdeau. Tata râdea şi cu mine; mă punea să cânt C’est une auto grise… sau Elle avait une jambe du bois. Mă lăsa cu gura căscată când îmi culegea de pe vârful nasului monede de o sută de centime. Mă distra şi eram bucuroasă când îmi dădea atenţie, dar nu avea un rol clar în viaţa mea.
Principala îndatorire a lui I.ouise şi a mamei era să mă hrănească, iar sarcina lor nu se dovedea totdeauna uşoară. Prin gură lumea înconjurătoare pătrundea mult mai profund în intimitatea mea decât prin ochi şi mâini. Nu o acceptam în totalitate. Gustul searbăd al cremelor de grâu verde, al terciului de ovăz, al panadelor îmi smulgea lacrimi; onctuozitatea grăsimilor, misterul vâscos al scoicilor mă revoltau; hohote de plâns, ţipete, vărsături – accesele mele de silă erau atât de îndârjite încât ceilalţi au renunţat să mai lupte cu ele. În schimb am profitat total de privilegiul copilăriei, care presupune că frumuseţea, luxul, fericirea sunt lucruri care se mănâncă. Încremeneam în faţa cofetăriilor de pe strada Vavin, fascinată de sclipirea limpede a fructelor zaharisite, de reflexele nedefinite ale magiunurilor de fructe, de înflorirea pestriţă a dropsurilor, verde, roşu, portocaliu, violet; pofteam la culori pe măsura plăcerii pe care mi-o făgăduiau. Aveam deseori norocul ca plăcerea să-mi desăvârşească admiraţia. Mama zdrobea praline într-o piuliţă şi amesteca pulberea grunţuroasă cu o cremă galbenă. Rozul bomboanelor se estompa treptat în nuanţe încântătoare: îmi afundam lingura într-un apus de soare, în serile în care părinţii mei aveau musafiri, luminile unui candelabru de cristal se înmiiau în oglinzile salonului. Mama se aşeza la pianul cu coadă, o doamnă îmbrăcată în tul cânta la vioară, şi un văr, la violoncel. Pocneam între dinţi învelişul protector al unui fruct ascuns şi un bulgăre de lumini îmi exploda în cerul gurii, cu gust de coacăze negre sau de ananas: eram stăpâna tuturor culorilor şi strălucirilor, a eşarfelor de voal, a diamantelor, a dantelelor. Eram stăpâna întregii petreceri. Nu am râvnit la paradisul în care curgea lapte şi miere, în schimb mi-am dorit fierbinte dormitorul Coanei Tartine. Dacă universul în care trăim ar fi comestibil în întregime, cum l-am mai cuprinde! Când m-am maturizat, am dorit să pasc migdalii în floare, să muşc din pralinele asfinţitului M-am simţit amăgită de firmele luminoase, părând dulciuri cu gust minunat, lipite, parcă, de cerul New Yorkului.
A mânca nu însemna doar o explorare şi o izbândă, ci şi cea mai importantă îndatorire a mea: „O lingură pentru mama. Una pentru bunica… Dacă nu mănânci, nu creşti mare”. Eram pusă cu spatele la zidul din vestibul şi, la nivelul creştetului meu, se făcea un semn care era comparat cu unul mai vechi: mă înălţasem doi sau trei centimetri, primeam felicitări şi mă umflam in pene. Totuşi uneori mă temeam. Soarele mângâia parchetul cernit şi mobilele lăcuite, din lemn alb. Priveam fotoliul mamei şi mă gândeam;. „N-o să mai pot sta pe genunchii ei”. Brusc, viitorul prindea contur: urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu. Am intuit toate momentele de înţărcare, de lepădare de ceva, de renunţare, precum şi înşiruirea morţilor mei. „O lingură pentru bunicul…”. Totuşi mâncam şi eram mândră că cresc; nu voiam să rămân un copilaş pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu