Lectura saptămânii

Robinson Crusoe, Daniel Defoe

Ce rost ar fi avut să mă gândesc la timpul pierdut, la migală şi cazne ? Tot nu aveam altă treabă,iar când isprăveam lucrul,porneam să hoinăresc prin insulă şi să caut vânat.
începeam să privesc mai de aproape situaţia de care eram legat. Am căutat să-mi limpezesc totul,scriind nu pentru a lăsa aceste rânduri celor care ar fi venit în urma mea (nu aveam moştenitori),ci pentru a mă libera de povara gândurilor. Cu cât judecam mai mult,cu atât mă mângâiam,punând în faţa fiecărui rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun alt caz şi mai rău încă. Am căutat să judec fără părtinire,ca între debitori şi creditori, orânduind ce era bun de o parte,iar de alta ce era rău,adică suferinţele pe care le înduram. Şi am făcut următoarea socoteală :
RĂU

• — Sunt surghiunit pe o insulă blestemată. Deznădăjduit şi lipsit de orice perspective de salvare.
• — Sunt despărţit şi uitat de lumea întreagă,fiind menit suferinţei.
• — Sunt departe de tot ce este omenesc,stingher şi izgonit din societatea oamenilor.
• — Nu am îmbrăcăminte cu care să mă acopăr.
• — Sunt lipsit de apărare,fără mijloace de a mă împotrivi violenţei oamenilor sau fiarelor.
• — Nu am nici un suflet cu care să pot vorbi şi care să mă mângâie.

BINE

• — Sunt totuşi în viaţă,nu m-am înecat,după cum s-a întâmplat cu tovarăşii mei de pe corabie.
• — Am fost ales dintre toţi spre a fi mântuit. Iar cel prin care s-a înfăptuit minunea mă poate salva şi din greutăţile de faţă.
• — Nu sunt flămând şi nici sortit să pier într-un loc pustiu,lipsit de toate cele de trebuinţă.
• — Mă găsesc într-o climă caldă,în care chiar dacă aveam haine,cu greu le-aş fi purtat.
• — Mă găsesc pe o insulă,unde n-am zărit fiare sălbatice care să-mi facă vreun rău,după cum am văzut pe coastele Africii. Ce m-aş fi făcut dacă aş fi naufragiat acolo ?
• — Dumnezeu mi-a trimis ca prin minune corabia aproape de ţărm,astfel încât să mă îndestulez cu de toate,şi mi-a dat uneltele să-mi procur cele necesare atât timp cât voi trăi.

Fără îndoială,această izbitoare mărturie a celei mai amărâte existenţe din lume avea în sine ceva negativ şi,totodată,ceva pozitiv. Pentru aspectul din urmă,trebuia totuşi să fiu recunoscător. Astfel,viaţa mea rămâne o pildă pentru toace celelalte vieţi greu încercate. Totdeauna putem găsi prilej de îmbărbătare,dacă izbutim,printr-o judecată dreaptă,să socotim binele si răul şi să alegem calea binelui.
Din clipa în care am înţeles aceasta,m-am liniştit şi am renunţat de a mai sta la pândă pe ţărm pentru a zări vreo corabie în larg. Începeam să mă obişnuiesc cu noul meu fel de viaţă şi căutam să mi-l fac cât mai plăcut.
[…] Din păcate nu aveam prea multă ştiinţă despre cele sfinte. Tot ce mă învăţase tata mi se ştersese din minte în cei opt ani de viaţă nesăbuită, petrecută pe oceane şi mări în tovărăşia unor oameni nelegiuiţi. Nu-mi reamintesc să fi avut în tot acest timp un singur gând evlavios sau să fi ajuns să cuget măcar o dată asupra căilor pe care apucasem. Eram prada unei îndobitociri fără seamăn, lipsit de orice avânt spre mai bine sau măcar de conştiinţă a răului. Ajunsesem fiinţa cea mai împietrită şi înrăită. Nu mai aveam nici frică de Dumnezeu - când eram în primejdie - şi nici recunoştinţă - când mă socoteam salvat. În toate nenorocirile care mă loviseră până atunci, nu-mi trecuse niciodată prin gând că acestea puteau veni din voia Domnului, ca o dreaptă pedeapsă a păcatelor mele, a răzvrătirii împotriva voinţei părinteşti sau a greşelilor actuale, ce erau atât de mari.
Nu vedeam în ele o pedeapsă pentru viaţa mea plină de răutăţi. Niciodată, în expediţia pe coastele Africii, nu-mi trecuse prin gând să mă rog lui Dumnezeu, ca să-mi arate calea sau să mă ferească de primejdie.
Eram nepăsător faţă de existenţa Lui. Trăiam asemeni dobitoacelor, după legile firii şi ale bunului-simţ, ba chiar şi asta foarte rar. Când am fost cules din valuri şi luat pe bord de către căpitanul portughez, care s-a purtat cu atâta mărinimie şi dreptate faţă de mine, nu mi-am arătat o clipă mulţumirea faţă de Dumnezeu. Când am naufragiat din nou şi m-am aflat în primejdie de moarte, când am fost azvârlit de valuri pe această insulă, eram tot departe de a mă pocăi sau de a privi totul ca o judecată cerească. îmi spuneam numai ca sunt un biet câine fără noroc, născut să fiu pururea nefericit.
Este adevărat că, atunci când am ajuns aici pe ţărm şi am văzut că sunt singurul salvat şi că tot echipajul pierise, am simţit în suflet un mare avânt. Dacă m-ar fi ajutat Pronia cerească, imboldul s-ar fi prefăcut, poate, într-o adevărată rugă, dar s-a risipit într-o simplă şi obişnuită stare de bucurie aşa cum începuse. Pot spune că nu încercasem decât fericirea de a mă vedea în viaţă, dar fără cel mai mic imbold de omenie faţă de bunătatea Celui care mă ocrotise. Nici nu-mi trecea prin minte să cercetez de ce fusese Dumnezeu atât de iertător cu mine. Nu simţeam decât acea bucurie obişnuită, pe care oamenii şi-o îneacă de obicei într-un castron cu punch şi o uită îndată după beţie. Astfel m-am purtat şi mai departe.
Când mai târziu, am ajuns să sufăr toate nenorocirile ce mă năpăstuiseră în acest loc pustiu, despărţit de lume şi fără nicio nădejde de eliberare, am fost iarăşi gata să uit totul – îndată ce am zărit cea mai mică putinţă de a trăi, de a nu muri de foame şi de sete. Am început să caut tot ceea ce trebuia să-mi procure hrana şi adăpostul necesar. Eram departe de orice căinţă şi nu-mi socoteam soarta ca o pedeapsă cerească. Aceste gânduri nu mi-au frământat mintea decât mai târziu.
Întâmplarea cu seminţele de orz a avut o oarecare înrâurire asupra mea. Atât timp cât vedeam în ea o minune, eram adânc impresionat. Îndată însă ce această emoţie a dispărut, mi s-a şters şi orice urmă de credinţă.
Cutremurul s-ar fi cuvenit sa fie pentru mine mijlocul spăimântător care să mă readucă la Dumnezeu, căci doare este singurul care poate stăpâni forţele naturii. Dar odată cu spaima mi-a trecut şi acest simţământ.
Nu aveam simţ religios, nici judecată pătrunzătoare. Nu-mi dădeam seama că, în trista mea soarta, mâna lui Dumnezeu avea un amestec - după cum nu mi-aş fi dat seama nici dacă aveam parte de o viaţă mai fericită.
Acum însă, când eram bolnav şi când suferinţele şi moartea mi se arătau în faţă, când sufletul începuse să se plece sub povara nenorocirii, iar trupul era slăbit de friguri, conştiinţa, atâta timp adormită, începea să mi se trezească. Ea mă mustra pentru trecutul meu păcătos. Din pricina răutăţii mele - stârnisem mânia Cerului, făcându-l să mă lovească din greu.
Acest gând a pus stăpânire pe mine cam în a doua zi bolii. Violenţa frigurilor şi mustrarea conştiinţei mi-au stors cuvinte de rugă către Dumnezeu. Nu pot spune însă dacă ele alcătuiau într-adevăr o rugăciune plină de dor şi de nădejde sau erau numai vocea spaimei fi a deznădejdii.