Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?
faţa de masă
viaţa ca o faţă de masă – iată, stăm
şi dacă ne ridicăm ochii am putea crede
că vedem prin pâcla decolorată care încet se strecoară
de afară, părul ei – şi după ce am privit
multă vreme vremea încremenită rotund
în cercul din faţă, părul ei ni se pare
deopotrivă de luminos, ce frumos, -
să stai la o masă – de lucru – şi să ştii
că poţi uneori să ridici privirile, şi ai să vezi
luminiscenţa căpătând chipul fiinţei, care o clipă
abia, îţi va fi stând în faţă. dar faţa de masă
de pe care atât de rar, indiferent, îţi ridici ochii,
ea este planul, viaţa – (planul, adică masa
hărţilor, unde ţi-au însemnat drumul). şi drumul tău
către focul acesta cu fum îndelung, de care ţi-era frică,
îşi şerpuieşte împlinirea – şi pe faţa de masă
cearcăne, urme de sare, lumina decolorată
şi foşnetul acesta imens al liniştii aşezându-ţi-se
pe ochi, peste urechi.
către seară, mă aşez la picioarele tale...
aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)...şi iară
aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu