Lectura săptămânii (trecute)

Troiţa, Gib. I. Mihăescu

Pâraiele de vânt se puseră acum să curgă din toate părţile, inundând cu desăvârşire câmpia. Şi cu toate se încurcau în pulpanele de  manta ale celor trei voinici. Parcă se rupsese tavanul cerului, de se prăbuşise calabalâcul sfinţilor într-o larmă îngrozitoare. Surugii nevăzuţi dau chiot, dinţi de strigoaică scrâşneau în întunecime. Fundul cerului clocotea ca şi cum dracii şi-ar fi ales noaptea sfântă să-şi sărbătorească nunta stăpânului lor.

Pălălaie făcea cruci largi cât ţinea pieptul, Miercan le făcea cu vârful limbii, Mandin în fundul buzunarului. Pălălaie se ruga, dar nimeni nu înţelegea ce spune, şi înaintau cu toţii abia răzbind tăria vântului, îngheţaţi de groază. Vântul parcă împrăştiase întunericul; zăpada pietrificată lumina, stele sclipeau ca dinţii de lup.

Zăpada lumina de parcă era însăşi ziua, pe care noaptea n-o mai alunga la asfinţit, ci o prinsese în sfârşit şi o călca acum în picioare, strivind-o sub greutatea întunericului etern. Prin lumina ei învinsă, cele trei umbre îşi duceau spaima îngheţată în suflet spre cele şapte stele ale Carului-mare, căzut cu oiştea în pământ. Totul era căzut, răsturnat, dărăpănat, totul se dărăpăna încă.

Lăzile sfinţilor cădeau fără preget, spărgându-se una de alta cu zgomot nemaipomenit. Dracii cuceriseră cerul şi aruncau de-acolo cu boarfe cu tot pe vechii stăpânitori. Dascălul Pălălaie privea încremenit carul ceresc, rupt şi azvârlit ca o biată vechitură şi ochii îi lăcrimau. Printre lacrimi vedea cum toate stelele se desprind de pe boltă, gata să curgă ca o ploaie de pietricelele. Iar Tohatinul era şters de pe suprafaţa pământului. Şi toate celelalte sate, oraşe şi măriri ale lumii, căci noaptea de apoi venise: noaptea lui Lucifer! Şi era tocmai noaptea Domnului! Şi el în zadar mai aluneca pe covorul de ziuă,împietrită şi scârţâitoare, prin frigul fără margini. Capul îi îngheţase de parcă era al unui om de zăpadă. Poate că aşa se va preface lumea sub noua împărăţie a întunericului!

Iar el va tot merge astfel, cu cei doi tovarăşi, până când oştenii negri, îngeri ai noului Dumnezeu. Îi vor prinde şi-i vor întreba: ce faceţi? Voi nu vă daţi cu noua împărăţie? I-auzi-i cum forfotesc în văzduhul groaznic! Ce te vei face atunci, Pălălaie dascăle? Vei lăsa tu pe Hristos al tău, ca Petru, de teama frigării diavoleşti?

Dascălul Pălălaie abia îşi mai trăgea picioarele, şi mâinile de mult nu mai făceau semnul crucii. Îi venea să se lase într-o rână, să se prăbuşească; tot era îngheţat. Tot. Numai acolo în piept, în partea stângă, acolo mai simţea ceva cald şi luminos, ca luminiţa plăpândă, cea dintâi lumânărică pe care o aprindea în bezna umedă a bisericii din Cermegeşti la a doua cântare a cocoşului. Numai apuca de-o aprindea şi gata era şi popa;  apoi clopotele începeau să cânte şi îndată şi satul era în picioare… Unde eşti tu, părinte Elefterie, unde eşti tu, Hristoase, unde eşti tu, noapte sfântă!...

Un plâns brusc şi nervos podidi ca pe-un copil pe dascălul Pălălaie. Vântul îi îngheţă lacrimile pe obraz dar de astă dată nu se înspăimântă. El plângea pe Hristosul acela blând şi trist, pe care-l slujise toată copilăria şi tinereţea, căci îl vedea legat în vârful unui par, căruia oştenii întunericului îi dau foc la rădăcină. În închipuirea-i îngheţată alte imagini nu puteau să i se aprindă decât de foc şi flăcări…

Dascălului i se păru că se trezeşte ca dintr-un vis, cum i se întâmpla adesea, când se pomenea singur în biserica umedă din Cermegeşti, răsfoind în neştire ceasloavele, la lumina lumânărelii din mână. Începuse să aiureze de frig. Şi groaza cea adevărată îl apucă abia acum când îşi dădu seama că nu-şi mai poate mişca picioarele, când îşi simţi creierul un bulgăre de gheaţă, atât de tare, că scăpăra, ca şi cremenea, scântei de aiurare. Aşa mor oamenii de ger, îşi aminti el c-a citit cândva într-o carte veche: visând foc şi lumină. O sfârşeală, fără chip de îndreptare, îl moleşea văzând cu ochii. Aşa mor oamenii de frig: oboseala, sfârşeala, visul de-a-n picioarele, plin de soare şi căldură si-apoi perina de gheaţă, patul nesfârşit de zăpadă…