Lectura săptămânii (trecute)

 Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa

M-am născut într-o vreme când mai toți tinerii își pierduseră credința în Dumnezeu, din același motiv din care părinții lor o avuseseră – fără să știe de ce. Atunci, cum spiritul uman tinde în mod firesc să critice fiindcă simte, și nu fiindcă gândește, mai toți acești tineri au ales Umanitatea ca pe un soi de substitut al lui Dumnezeu. Însă eu aparțin, totuși, acelei specii de oameni care se situează întotdeauna la marginea speciei lor, care nu văd doar mulțimea apartenenței lor, ci și uriașele spații existente alături. Iată de ce eu nu l-am abandonat pe Dumnezeu atât de decisiv ca ceilalți, nici n-am acceptat vreodată ideea de Umanitate. Consideram că Dumnezeu, fiind improbabil, poate să existe; astfel El putea să se facă și adorat; cât despre Umanitate, fiind o simplă idee biologică și nesemnificând altceva decât o specie animală umană, aceasta nu era mai demnă de adorație decât oricare altă specie animală. Cultul Umanității, cu ale sale rituri de Libertate și Egalitate, mi s-a părut întotdeauna o reînviere a cultelor antice, în care animalele aveau înfățișarea zeilor, sau în care zeii aveau capete de animale.

Așa că, neștiind cum să cred în Dumnezeu și neputând să cred într-o turmă de animale, eu am rămas, cum s-a întâmplat și cu alții aflați la liziera mulțimii, la acea distanță pe care toată lumea o numește în mod obișnuit Decadență. Decadența înseamnă pierderea totală a inconștienței; fiindcă inconștiența este chiar temelia vieții. Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.

Oare celui care, asemeni mie, trăiește, dar nu știe cum e să fii în viață, ce altceva îi rămâne dacă nu, așa cum li se întâmplă și altor semeni, renunțarea ca mod de viață și contemplarea pe post de destin? Ignorând ce poate însemna o viață religioasă,  și neavând cum să aflu, fiindcă nu există credință obținută prin rațiune; neputând să-mi dirijez credința spre această abstracțiune umană și neștiind nici ce s-ar putea face cu ea în ceea ce ne privește – ne rămânea, ca motiv de a avea un suflet, contemplarea estetică a vieții. Iată cum, ținându-ne la o parte de solemnitatea tuturor lumilor, indiferenți în fața divinului și disprețuind umanul, ne abandonam inutil senzației, fără nici un țel, cultivată în sânul unui epicureism subtilizat, ce convenea de minune nervilor noștri cerebralizați.

Dacă din știință nu reținem decât preceptul ei central, anume că totul este supus unor legi inexorabile împotriva cărora nu se poate acționa în mod independent, căci însăși reacția noastră e provocată de acțiunea acestor legi, și constatând cât de bine se adaptează acest precept altuia, mult mai vechi, cel despre divina fatalitate a lucrurilor, renunțăm atunci la orice efort, așa cum slăbănogii renunță la exercițiile atletice, și ne adâncim în lectura unor cărți de senzație cu marele scrupul al unei erudiții trăite.

Neluând nimic în serios și considerând că nu deținem în mod sigur altă realitate decât pe cea a senzațiilor noastre, în ea ne căutăm refugiul și o explorăm așa cum am proceda cu vaste ținu- turi necunoscute. Iar dacă ne dăm silința, nu numai în contemplarea estetică, dar și în ceea ce privește exprimarea modurilor

și rezultatelor ei, înseamnă că proza sau versurile pe care le scriem, debarasate de intenția de a dori să convingem spiritul altcuiva sau să încercăm să-i influențăm voința, vor semăna cu o lectură făcută cu voce tare de cel care citește, pentru a-i conferi deplină obiectivitate plăcerii subiective a lecturii.

Știm cât se poate de bine că orice operă trebuie să rămână imperfectă și că cea mai precară dintre contemplările noastre estetice va fi tocmai aceea pe care încercăm s-o fixăm prin scris. Dar totul e imperfect, nu există apus de soare atât de frumos care să nu poată fi și mai frumos, sau briză ușoară ce ne adoarme care să nu ne poată adormi și mai profund. Deci, contemplatori în egală măsură ai munților și statuilor, bucurându-ne de zilele vieții ca și de cărți, visând la toate, mai cu seamă, pentru a le converti în substanța noastră cea mai intimă, facem și noi descrieri

și analize care, odată realizate, vor deveni niște lucruri străine nouă înșine, pe care le vom putea savura ca și cum ne-ar veni odată cu asfințitul soarelui.

Nu asta este și concepția pesimiștilor, de pildă a lui Vigny, pentru care viața era o închisoare, unde el împletea paie să-și găsească o distracție. A fi pesimist înseamnă a lua lucrurile în tragic, atitudine cât se poate de excesivă și inconfortabilă. Cert e că noi nu posedăm nici un criteriu de valoare pe care să-l putem aplica operei produse de noi. E sigur că producem, ca să ne dis- trăm, însă nu cum face prizonierul împletitor de paie ca să-și mai uite Destinul, ci mai degrabă ca o tânără care-și brodează per- nele, să se distreze, nimic mai mult.

Consider că viața este un han unde trebuie să aștept până când sosește diligența abisului. Nu știu încotro o să mă ducă, fiindcă nu știu nimic. Aș putea să consider că acest han e o închisoare, fiindcă sunt constrâns să aștept închis între zidurile lui; aș putea să-l consider și loc de întâlniri plăcute, din mo- ment ce aici mă întâlnesc cu atâția alții. Nu sunt, totuși, nici nerăbdător, nici cineva banal. Îi las în voia lor pe cei care se închid în cameră, întinși amorfi pe paturi unde așteptarea nu le aduce somnul; și-i las cu treburile lor pe cei care pălăvrăgesc în salon, de unde ajung până la mine voci și plăcute refrene muzicale. Mă postez în pragul ușii și le îngădui ochilor și ure- chilor mele să se bucure de culorile și sunetele acestui peisaj și fredonez în șoaptă, pentru mine singur, nedeslușitele cântece pe care le compun așteptând.

Va coborî noaptea și va sosi diligența pentru fiecare dintre noi. Mă bucur de briza de care am parte și de sufletul ce mi s-a dăruit să mă bucur de ea, nu întreb nimic, nici nu caut să știu mai mult. Dacă ceea ce las eu scris în această carte a călătoriilor va putea, recitit într-o zi de alții, să-i distreze și pe ei în timpul șederii, va fi bine. Iar dacă nu vor citi, sau de nu vor găsi nici un fel de plăcere, fi-va la fel de bine.