Lectura săptămânii

Străinul
Albert Camus

Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe procuror până în momentul când l-am auzit spunând: „A arătat măcar vreodată că regretă? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă.” În acel moment s-a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuând să mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atâta înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mâine. Dar, fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoinţă. Şi am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu.
Zicea că se aplecase asupra lui şi că nu găsise nimic, „domnilor juraţi”. Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet şi nimic omenesc şi că niciunul dintre principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. „Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproşăm acest lucru. Nu putem să ne plângem că-i lipseşte ceea ce nu poate dobândi. Dar când este vorba de această Curte, virtutea cu desăvârşire negativă a toleranţei trebuie să se preschimbe în aceea mai puţin uşoară, dar mai nobilă, a dreptăţii. Cu atât mai mult, cu cât lipsa de suflet aşa cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuşi.” Atunci a vorbit despre atitudinea mea faţă de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decât despre crima mea, atât de mult că, în cele din urmă, n-am mai simţit altceva decât căldura acelei dimineţi. Cel puţin până în momentul în care procurorul general s-a oprit şi, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută şi foarte tulburată: „Tot această Curte, domnilor, va judeca mâine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată”. După părerea lui, imaginaţia se dădea bătută în faţa acestei crime atroce. Îndrăznea să spere că justiţia oamenilor o va pedepsi fără şovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în faţa aceleia pe care o resimţea în faţa insensibilităţii mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor ca şi acela care ridică o mână ucigaşă asupra celei ce-i dăduse viaţă. În orice caz, primul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un fel, şi le justifica. „Sunt convins, domnilor, a adăugat el ridicând vocea, că nu veţi socoti opinia mea prea îndrăzneaţă, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat şi de crima pe care această Curte va trebui s-o judece mâine. Trebuie pedepsit în consecinţă.” Aici procurorul şi-a şters faţa lucind de sudoare. A spus în sfârşit că datoria lui era dureroasă, dar că o va împlini cu fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o societate ale cărei reguli esenţiale le nesocoteam şi că nu puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacţii elementare îmi erau necunoscute. „Vă cer capul acestui om, a spus el, şi vi-l cer cu inima uşoară. Deoarece dacă mi s-a mai întâmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simţit niciodată atât de mult ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, luminată de conştiinţa unui comandement imperios şi sfânt şi de onoarea pe care o simt în faţa unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decât monstruozitate.”