Director: Christopher Nolan
Writer: Christopher Nolan
Top 250 #9 | Won 4 Oscars. Another 64 wins & 95 nominations See more awards »
Această cronică se vrea „anti-cronică” motivul fiind nu doar cota mare a filmului pe site-urile de specialitate (locul 9/250) ci şi recomandarea generată în proximitate - „Trebuie văzut!” - în comparaţie cu calitatea produsului, iar cacofonia e cât se poate de intenţionată (după 4-5 vizualizări) căci la un moment dat în desfăşurarea peliculei se rosteşte o replică ce sună ca o legendă însă ridică semne de întrebare ca un adevăr veritabil: „Se spune că oamenii care încetează să viseze, încetează să trăiască”. Până în finalul filmului înţelegem că nu vorbim de fenomenul visării cu ochii deschişi, perceput ca act imaginativ, ci de cel în care organismul uman se reface, vulnerabil fiind în acest context. Aşadar fie că ni le amintim sau nu, visele nu ne părăsesc niciodată atâta vreme cât suntem în viaţă, deoarece subconştientul nostru lucrează neîncetat.
Inception este creat în aşa fel încât să-i dea senzaţia spectatorului că e parte din poveste şi cumva, prin propria lui percepţie, poate să decidă cursul filmului.
Premisa noului film al lui Christopher Nolan, Inception, este că visele noastre pot fi invadate de echipe de hoţi sau de spioni, în scopul sustragerii de informaţii sau al implantării de idei. Hoţii şi victima adorm conectaţi la aceeaşi perfuzie şi ajung cu toţii în acelaşi vis. Decorul visului respectiv a fost proiectat dinainte tot de hoţi (în fiecare echipă existând şi un arhitect). Fanteziile arhitecturale sunt interzise. Dacă e vorba despre o stradă, strada aia trebuie să fie solidă şi cu toate detaliile la locul lor - maşini, pietoni îmbrăcaţi corect etc. N-are voie să se metamorfozeze brusc în (să spunem) livada bunicilor (aşa cum tind să se metamorfozeze decorurile din vise). În anumite condiţii se poate cutremura sau poate fi inundată, dar numai în anumite condiţii; în acest film, lumea viselor e o lume foarte bine reglementată.
Atunci când vor să coboare la un nivel mai adânc al inconştientului, hoţii se duc la culcare în visul în care se află (cu excepţia unuia, care trebuie să rămână de pază) şi se trezesc într-un vis-în-vis. Relaţiile dintre un nivel şi altul sunt şi ele guvernate de legi fixe, calculabile - o oră care trece în lumea reală e echivalentul unei săptămâni la primul nivel al visului, un minut la primul nivel e echivalentul a cinci în visul-din-vis şi a treizeci în visul-din-visul-din-vis, o cădere cu maşina de pe un pod de la nivelul unu provoacă o suspendare a legilor gravitaţiei la nivelul doi şi o avalanşă la nivelul trei.
Unele dintre lucrurile astea (de exemplu, faptul că visul se umple de apă pentru că visătorul a fost aruncat într-o cadă) au anumite tangenţe cu felul în care tind să se întâmple lucrurile prin vise, însă prea multe tangenţe n-au, iar filmului i s-a reproşat că totul în el este prea prozaic, prea ad litteram, ca să semene a vis. Într-adevăr, literalismul e de-a dreptul comic pe alocuri: dacă suboconştientul invadat are un sistem de pază, paza respectivă va consta chiar în bodyguarzi cu mitraliere; dacă subconştientul conţine un mare secret, îl ţine într-un seif.
Pe de altă parte, a critica Inception pentru că, deşi e despre vise, nu ne propune o logică şi o imagistică de tip suprarealist, înseamnă a refuza să-l tratezi în propriii săi termeni. Nolan nu vrea să ne propună lucrurile acelea. El ne propune altele: mai întâi ne propune o serie de reguli (multe dintre ele, noi pentru spectatori) şi apoi ne propune o serie de acţiuni care într-o bună măsură nu au sens decât raportate la regulile acelea. E ca şi cum ar inventa un joc şi după aceea ni l-ar demonstra.
Neajunsul ambiţiei lui Nolan de a ne şcoli într-un set atât de mare de reguli noi şi apoi de a complica tot mai tare jocul bazat pe ele este că nu-i lasă timp să dezvolte nişte personaje decente şi trebuie să apeleze la clişeele celei mai rudimentare Psihologii a Personajului Hollywoodian. Îi înzestrează pe hoţ şi pe victimă cu câte o Mare Problemă - hoţul se simte vinovat de moartea soţiei şi victima are un complex faţă de taică-su’ -, iar pe ceilalţi cu nimic. E un pic jenant ca personajul „arhitectei” să nu fie mai mult decât un facilitator narativ (un personaj fără altă funcţie decât aceea de a pune întrebări la care celelalte personaje să răspundă cu explicaţii adresate de fapt spectatorilor) şi e un pic infantil ca secretul operaţiunii să rezide în vindecarea complexului patern al victimei.
Sunt şi prea multe replici explicative, care încearcă să aducă lumină peste acţiune - şi iarăşi spectatorul poate fi deranjat să i se explice ca la copii ce se întâmplă. Memorabil mi s-a părut truismul: „Cu cât mai mare e conflictul (conflictul unui personaj cu tatăl său, faţă de care avea un complex patern) cu atât mai mare va fi catharsisul”. Categoric: cu cât mai multă apă vei pune la ciorbă, cu atât mai multă ciorbă vei avea, iar replica lui Ellen Page „în subconştientul cui suntem acum?” e cât se poate de spontană.
Cea mai periculoasă idee prezentă în film este aceea că realitatea poate fi probată prin crimă ori sinucidere şi astfel putem ajunge foarte uşor în situaţia personajului Mal adică la o impercepţie a realităţii ca să nu luăm în considerare faptul că am fi puşi în situaţia de a proba noi înşine această „realitate” prin comiterea actului. Pe de altă parte, simţim paradoxul că nu ne putem controla visele proprii însă ideea că altcineva ar putea intra undeva la limita dintre subconştinent şi inconştient pentru a fura sau a implanta o idee e cât se poate de ilară.
Până la urmă filmul a generat cele mai banale întrebări: de ce ar plăti Saito toţi aceşti bani pentru a planta în mintea lui Fisher doar o sugestie care nu garantează rezultatul? de ce doar Cobb are o obsesie şi o traumă (nevasta lui moartă, Mal), iar ceilalţi sunt atât de curaţi? Poate pentru că nu există ca personaje, nu au istorie, sunt doar nişte sidekicks cu care ţi-e imposibil să empatizezi? Nu ştiu despre voi, dar eu cer de la o capodoperă nu doar exerciţiu cerebral, ci şi conexiune emoţională. Nolan nu e Dali sau Lynch, nu e nici măcar Cameron; nu te „transportă” într-o altă lume, e mai mult un inginer ce desenează imagini epatante (cea cu Parisul pliat e campioană), dar seci. Visele sunt prea concrete. Înţeleg „că aşa trebuiau să fie pentru ca victima să le ia drept realitate”, dar cum rămâne cu nivelul oniric unde eroul şi soţia sa îşi construiseră propriul univers escapist? De ce, chiar şi în momentele de paradis casnic, arată atât de cenuşiu, de pustiu şi de opresant ca o versiune digitalizată a unui cartier de blocuri din Petroşani? De ce fericirea lor se reduce la clişee ca plimbările mâna-n mână şi sorbitul din priviri pe o plajă şi de ce secretele zac, atât de ne-imaginativ, în seifuri? Despre ce e filmul ăsta, dincolo de intensul mindfuck? Să fie seceta aşa de mare, că începem să vedem capodopere acolo unde nu sunt?
Îmi rămâne să concluzionez, pentru a rămâne totuşi în trend, prin două întrebări apărute în urmă celor 11-12 ore de revizionare (cine m-o fi pus? – asta nu se pune): unde se termină visul? ce facem, mai visăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu