Şuhov mâncă fără pâine. Două porţii şi încă cu pâine, ar fi prea de tot. Mai e şi mâine o zi. Burta e un tiran. Niciodată nu ţine minte darul pe care i-l faci. Mâine îţi va cere din nou.
Şuhov termină de mâncat şi nu se prea osteni să vadă cine se află în jur. Nici nu trebuia. O nouă porţie n-avea de ce să mai vâneze. Le mâncase pe cele două ale sale, legale. Observă, totuşi, că exact în faţa lui se eliberase un loc pe care se aşezase un bătrân înalt, cu numărul Iu-81. Şuhov ştia că bătrânul era din brigada 64 şi adineaori, în rând, la pachete, auzise că la "Orăşelul socialist", în locul brigăzii 104 mersese brigada aceasta şi toată ziua, în ger, întinsese sârmă ghimpată, îşi îngrădise singură zona.
Despre bătrân se vorbeşte că stă prin lagăre şi închisori fără să mai ştie numărul anilor şi că nici o amnistie nu s-a atins de el. Cum termina zece ani, îi dădeau imediat alţi zece. Şuhov îl cercetă de aproape. Dintre toate spinările gârbovite din lagăr, spinarea lui era cea mai gârbovă şi chiar acum, stând la masă, era atât de curbă încât aveai impresia că şi-a pus ceva, sub el, pe bancă. Pe capul lui gol nu mai era nimic de ras. Tot părul îi căzuse de viaţă bună. Privirea nu-i fugea după tot ce se întâmpla în sala de mese, ci aluneca pe deasupra lui Şuhov şi se împlânta mereu în unul şi acelaşi punct, fără să vadă nimic. Mânca ciorba goală tacticos, cu o lingură strâmbă de lemn, şi nu-şi băga capul în strachină, cum făceau toţi ceilalţi, ci ducea lingura sus, la gură.
Nu mai avea nici un dinte, nici sus, nici jos. Gingiile osificate molfăiau în locul dinţilor. Obrazul îi era palid, secătuit de orice vlagă şi asta nu era doar slăbiciunea unui invalid nenorocit, ci mult mai mult. Părea cioplit în piatră, în piatră neagră. După mâinile mari, cu crăpături negre, se vedea lesne că puţin noroc a avut în toţi aceşti ani.
Cu toate acestea rămăsese el însuşi, nu îngenunchease. Îşi pusese pâinea pe o cârpuşoară curată, nu ca ceilalţi pe masa murdară şi umedă.
Şuhov nu avea, totuşi, timp să-l privească prea mult. Îşi linse lingura, o ascunse în pâslar îşi îndesă căciula pe cap, se ridică, luă raţia lui şi a lui Cezar şi ieşi. Ieşirea era prin alt cerdac în care se aflau alte două plantoane care nu se pricepeau decât să dea jos cârligul ca să iasă oamenii şi să-l pună la loc. Şuhov ieşi cu burta plină, mulţumit de sine şi hotărât să dea o fugă la leton, deşi în curând se va suna stingerea. Şi, fără să mai ducă pâinea în baraca a noua, porni cu paşi mari spre baraca a şaptea.
Luna stătea neclintită undeva sus şi părea sculptată. Era curată şi albă. Curat era tot cerul. Departe ardeau stelele. Şuhov nu avea timp să privească cerul. Un lucru înţelese, totuşi, cu precizie: gerul nu se va muia. Unii auziseră deja de la cei din libertate că spre seară vor fi treizeci de grade, iar spre dimineaţă aproape patruzeci.
Urechea recepţiona zgomotele venite de foarte departe. Undeva bâzâia un tractor. Probabil într-o aşezare, în direcţia şoselei urla strident un escavator. Se auzea distinct şi scârţâitul fiecărei perechi de pâslari care mergea încet sau alerga prin lagăr. Vântul nu bătea.
Şuhov trebuia să cumpere tutun la preţul pe care-l plătise şi mai înainte. O rublă paharul, deşi în libertate un astfel de pahar costa trei ruble, iar dacă tutunul era sortat — şi mai mult. Însă într-un lagăr de muncă forţată toate lucrurile îşi au preţurile lor care nu se aseamănă cu cele din libertate.
Asta pentru că aici nu puteai păstra banii, puţini erau cei care-i aveau şi ei deveneau astfel mult mai scumpi. În lagărul acesta nu li se plătea pentru muncă nici o copeică. (La Ust-Ijma Şuhov primea cel puţin treizeci de ruble pe lună) Ba, mai mult, dacă unuia îi trimit rudele bani prin poştă, el nu-i primeşte, ci i se trec la contul personal. Din contul personal poţi cumpăra, odată pe lună, de la chioşc, săpun, turte dulci mucegăite şi ţigări "Prima".
Îţi place sau nu-ţi place marfa, cumperi atât cât ai declarat comandantului. Dacă nu cumperi tot pierzi banii. Ţi se confiscă.
Şuhov făcea rost de bani numai din munca particulară. Două ruble dacă — să zicem — coşi o pereche de papuci cu cârpele clientului şi cam tot atât dacă peticeşti un pieptar. Depinde cum te înţelegi.
Baraca a şaptea nu seamănă cu baraca a noua. Ea nu e formată din două jumătăţi mari. Aici e un coridor lung în care dau zece uşi. În fiecare cameră e o brigadă şi fiecare brigadă e înghesuită în şapte paturi lungi. Şi, era să uit, deasupra closetului se află o boxă în care locuieşte şeful barăcii. Tot aici locuiesc şi pictorii.
Şuhov intră. Letonul stă pe-o coastă la parterul unui pat de scânduri, şi-a ridicat picioarele mai sus de cap şi bolboroseşte cu vecinul în limba lui.
Şuhov se apropie, îl salută. Letonul răspunde fără să-şi coboare picioarele. Camera e mică. Toţi îşi ciulesc urechile. Cine a venit? De ce? Amândoi ştiu despre ce e vorba dar trag de timp: "Ce mai faci?" — "Aşa şi-aşa". "E ger astăzi". "Da".
Şuhov aşteaptă ca letonul să sfârşească discuţia cu vecinul (discutau despre războiul din Coreea. Au intrat chinezii, va fi sau nu război mondial?) şi abia atunci sa apleacă şi-i spune:
— Ai tutun?
— Da.
— Să-l văd.
Letonul îşi coborî picioarele pe interval şi se ridică. E un zgârie brânză letonul ăsta! Când îţi umple paharul se sperie întotdeauna că-ţi va da de-o ţigară mai mult.
Îi arătă lui Şuhov punga cu tutun. O desfăcu. Şuhov luă câteva fire în palmă şi văzu că tutunul e negricios ca şi data trecută. Îl duse la nas şi îl mirosi. Acelaşi. Totuşi zise:
— Parcă nu-i acelaşi.
— Acelaşi, acelaşi! — se supără letonul. Eu nu am niciodată altfel de tutun, întotdeauna e acelaşi.
— Bine — consimţi Şuhov — umple-mi un pahar. Să văd cum e. Poate îl iau şi pe-al doilea.
Şuhov insistase să-l umple pentru că de obicei letonul trişează. Letonul scoase de sub pernă o altă pungă mai rotundă decât prima şi trase păhărelul din măsuţa de lângă pat. Păhărelul e din plastic, dar e egal cu unul de sticlă. Şuhov îl măsurase. Toarnă.
— Apasă! Apasă! — spuse şi presează el însuşi cu degetul.
— Lasă că ştiu eu ce fac! — smulge letonul paharul şi apasă singur, dar mai încet. Apoi toarnă iarăşi. În timpul acesta Şuhov îşi desfăcu pieptarul şi pipăi în vata căptuşelii o hârtie ştiută numai de el. O conduse cu amândouă mâinile spre o spărtură mică. Mai încolo era una mai mare. Cea mică era abia însăilată. Aduse hârtia până la spărtura aceasta, desfăcu aţa cu unghiile, o îndoi încă o dată în lungime (era deja îndoită) şi o trase afară. Două ruble. E cam veche, nu foşneşte. Cineva răcneşte:
— Îi pare rău de voi unchiaşule mustăcios, auzi! El nu-l cred nici pe propriul lui frate, cum ar putea să vă creadă pe voi, nişte secături!
Lagărul acesta e bun într-un fel, pentru că poţi trăncăni în voie. La Ust-Ijma, dacă spuneai că în libertate nu-s chibrite, te înhăţau şi înghiţeai cât ai zice peste alţi zece ani. Aici, însă, poţi striga de pe paturile de sus ce vrei şi turnătorii nu te vor denunţa. Ofiţerii de la informaţii dau a lehamite din mâini. Numai că aici nu ai timp să discuţi prea mult.
— L-ai umplut cam de mântuială — se plânse Şuhov.
— Na-ţi, na! — mai adăugă câteva fire letonul.
Şuhov îşi scoase din buzunarul interior punga şi vărsă în ea tutunul.
— În regulă — se decise el renunţând să fumeze în fugă prima ţigară cu
adevărat delicioasă. Mai umple unul!
Se mai certă puţin, îşi turnă şi al doilea pahar, dădu două ruble, salută dând din cap şi plecă.
Cum ajunse în curte, o luă din nou la fugă şi o ţinu aşa până la baracă.
Să nu-l scape pe Cezar, când acesta se va întoarce cu pachetul. Cezar însă era pe patul său şi cerceta atent pachetul. Ceea ce adusese era împrăştiat pe pat şi pe măsuţă, dar nu se vedea prea bine, pentru că lumina becului cădea pieziş. Patul de deasupra lui Şuhov constituia un obstacol şi la Cezar era cam întuneric. Şuhov se aplecă, înaintă printre patul căpitanului şi cel al lui Cezar şi întinse mâna cu raţia de seară:
— Pâinea dumneavoastră, Cezar Markovici. Nu spusese: "Ei, aţi primit?"
pentru că asta ar fi fost o aluzie directă la faptul că i-a ţinut loc în rând şi a
cum are şi el drept la ceva. Ştia că are. Nu devenise, însă, şacal nici după cei
opt ani de muncă forţată şi cu cât trecea timpul, dorinţa de a nu deveni era
mai mare.
Totuşi, nu putea să-şi ordone ochilor să nu vadă. Şi ochii lui de uliu de lagăr cercetară în furgă, se târâră o clipă peste pachetul lui Cezar, împrăştiat pe pat şi pe măsuţă şi cu toate că unele săculeţe erau închise, ei văzură totul şi mirosul confirmă că Cezar primise salam, lapte condensat, peşte gras afumat, slănină, biscuiţi cu miros atrăgător, pişcoturi cu altă aromă, vreo două kilograme de zahăr cubic, unt, ţigări, tutun de pipă şi altele.
Şi toate acestea le înţelese numai în timpul acela infim — cât spusese:
— Pâinea dumneavoastră, Cezar Markovici!
Agitat, zburlit, parcă beat (cine primeşte pachet cu alimente se transformă în felul acesta), Cezar făcu cu mâna un semn spre pâine:
— Ia-o pentru tine, Ivan Denisâci!
Ciorba şi cele două sute de grame de pâine alcătuiau o cină întreagă şi fără îndoială, la asta se va adăuga partea care i se cuvine din pachetul lui Cezar.
Şuhov plecă imediat, fără să mai aştepte ceva din bunătăţile împrăştiate pe pat şi pe măsuţă. Nimic nu-i mai rău decât să-ţi zgândărăşti burta şi încă pe degeaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu