Mă poftise să şed şi faţa lui ciuruită era la mai puţin de un metru de mine. Ochelarii negri care-i ajungeau până pe tâmple şi mâna stângă vârâtă în mănuşă aruncau reflexe slabe în penumbră. Zâmbetul se declanşa prompt, anulând instantaneu expresia acelei feţe care doar între linia părului şi marginea ochelarilor apărea netedă, extrem de palidă.
Dinspre fereastră, dincolo de perdea, se simţea presiunea zgomotelor slabe ale străzii.
- Ţi-e cald? Ai băut ceva dincolo? Vorbeşte. Eşti student sau nu? Hai, dă odată din gură. Sfârşi râzând.
- Da, domnule, am zis eu.
Mâna dreaptă se întinse până la masa care ne despărţea, luă o ţigară din toc. Înainte de a fi izbutit să-mi aprind chibritul, degetele i se mişcară cu rapiditate atâta cât să aprecieze distanţa dintre buze şi capătul ţigării, acţionară o brichetă, o stinseră şi recăzură ca nişte elitre extrem de elegante sfârşind prin a se închide pe mâna înmănuşată din poale.
- Umbli pe jos? Îţi place să umbli pe jos? Anul trecut am avut un Ciccio căruia nu-i plăcea absolut deloc. Incapabil. După o oră gâfâia rău. Pe când eu am mare nevoie să umblu pe jos. Aş istovi şi-un cal. Voi credeţi că ştiţi să vă mişcaţi, dar puşi la încercare: un chin, râse el din nou expirând fum.
- Merg pe jos, da. La cazarmă...
- Gata cu tâmpeniile de cazarmă, m-a întrerupt el ridicând mâna. Sau nu? Zi, zi.
- Era ceva fără nici o importanţă, am replicat eu.
Se răsturnă dând frâu liber râsului până ce tusea îl obligă să-şi reia poziţia dreaptă pe divan. Cu o batistă îşi tamponă colţurile gurii.
- Minunat, zise apoi dezvelindu-şi dinţii, avem un Ciccio care gândeşte. Un Ciccio deştept. Ce mai, un student. De mult n-am mai avut altul la fel. Filosofia: o adevărată calamitate. Tu nu pari o calamitate. Pariez că ştii să fii şmecher.
- Nu totdeauna, domnule, mi s-a părut că trebuia să răspund.
- Capricorn?
- Nu. Vărsător, am zis.
Faţa i se strânse într-o grimasă.
- Vărsător şi tu. Asta nu-i bine. Doi vărsători împreună scot scântei urâte. Nu vreau să ştiu decada. Pentru nimic în lume. Astupă-ţi gura şi nu lăsa să-ţi scape decada.
- Bine, am răspuns.
Tuşi slab:
- Vărsător. Piemontez. Economie şi comerţ totuşi. Şi dat fiind că eşti aici: umanitar. Nu te-nţeleg, Ciccio. Dar de ce-ar trebui să te mai şi-nţeleg? Nu-i aşa că n-avem nici o obligaţie reciprocă de a ne înţelege unul pe altul? Pentru o săptămână, cinci plus două: e de ajuns să ştim să ne tolerăm. Şi să umblăm pe jos repede. Corect?
- Corect.
- Ba nu, reacţionă el triumfător. Şi-ai se vezi ce fel de nu cu totul special. Şi totuşi mâine: la şapte. Aici. Apoi la gară, pe urmă Genova Roma Neapole. Cunoşti?
- Neapole nu.
- Na-ţi-o. Pân' la urmă tot o să-l conducem pe vărsătorul ăsta de la economie şi comerţ într-un loc nou. Gata, gata să-mi pierd speranţa, surâse el dindărătul ţigării prinse între dinţi.
Din când în când vocea i se fisura în segmente mai ascuţite de silabe şi accente.
- Nu ştiam că ne vom opri la Genova şi la Roma, dacă am înţeles bine, am îndrăznit eu.
- Ne vom opri? Cine-a zis că ne vom opri? Dacă o să am chef. Dacă o să mă-mpingă vreo toană. Ca să ne plimbăm, ca să ne distrăm altfel. Cinci zile plus două: ce, îţi pasă cum ţi le petreci? Ai fi vrut să chiuleşti un pic? Ne-aşteaptă ceva curvuliţe? Spune, spune.
- Nu. N-aşteaptă nimeni. Ziceam aşa.
- Ciccio zicea aşa, începu să se ridice în picioare cu un căscat amplu.
Era foarte slab, o sârmă răsucită în sacoul şi pantalonii care-i accentuau şi mai mult subţirimea. Din gulerul cămăşii tendoanele i se arcuiau ca nişte cârlige ca să-i susţină capul. Cu mişcări calme traversă camera, deschise dulapul şi sticla, îşi umplu un pahar mare cu whisky golindu-l instantaneu pe jumătate. Scoase un suspin lung înainte de a-l da gata.
Din întunericul înconjurător îşi făcu apariţia o enormă pisică cenuşie care se apropie de el fără zgomot. Se opri în faţa lui, cu ondulaţii lente de coadă pe pardosea.
- Ăsta e Baronu’, explică el punând jos paharul. Monumental, nu? Şase ani. Un colos. Castrat. Mă urăşte de moarte, dar e nenorocire dacă nu-s acasă, dacă nu-mi aude glasul. Şi când sunt, caută mereu să mă scoată din sărite. N-a reuşit niciodată, bietul Baronu.
Jivina îl examina, cu botul ridicat, cu coada străbătută de un frison electric.
- Furios ca totdeauna, ei?, făcu el aplecându-se cu o mişcare ţeapănă. Mângâie pisica scărpinând-o pe ceafă între urechi. Scârbă scopită. Delincventule asasinule. Mâine plec. Să vezi la ce regim o să te pună cucoana. S-a zis cu carnea tocată. Grăsanule.
Pisica tremura pufăind, i se smulse chinuit din mână şi dispăru într-un ungher.
- Înţelege tot. Eu îl insult şi el mă urăşte. Sau invers, râdea el.
De nu ştiu unde îi şi apăruse în mână un baston de bambus scurt şi flexibil. Surâse dintr-o dată melancolic, izbindu-şi gamba cu vârful bastonului:
- Nu-ţi ascund că aş fi preferat un ţăran, un muntean cu capul pătrat. Poate că tu o să fii însă o variantă. Vom vedea. Ridică-te.
Înainte să mă-ndrept spre ieşire, întinse bambusul, oprindu-mă. Mă atinse uşor pe umăr cu vârful.
- Dar eşti scund. Nenorocire. Mai scund ca un pitic. Ce soi de vărsător corcit. Cum naiba o să mergem cu două compasuri diferite, şi înjură.
Mă parcurse iar cu bastonul de bambus de la umăr până la genunchi, strâmbând din gură. Mâna vârâtă în mănuşă îşi găsise un sprijin între primii doi nasturi de la haină.
- La naiba. Să încercăm.
Deschise larg uşa dinspre coridor, dând brusc din picioare şi înjurând îndepărtă cu un şut bucăţile de postav din spatele ei. M-am apropiat şi cu o mişcare rapidă şi sigură mâna lui cu mănuşă mi se strecură pe sub braţul drept. Am simţit duritatea oaselor, încordarea nervilor, relieful pregnant de fier şi piele care-i fixa proteza puţin mai sus de încheietura mâinii. N-a lipsit mult ca zdruncinătura neprevăzută să mă dezechilibreze.
- Idiotule. Din ce naiba eşti făcut? Din rumeguş?, făcu el oprindu-se. Unde-ţi închipui că mergem? În procesiune? Trebuie să umblăm, să umblăm. Trezeşte-te.
Ne-am avântat pe coridor, cu pasul sincronizat şi tot mai degajat. Cu umărul meu drept lipit de braţul lui, cu bastonul întins transversal ca să-mi măsoare genunchiul. La fiecare metru simţeam cum vârful de bambus îmi supraveghează şi-mi controlează piciorul în mişcare. După trei ture dus-întors se opri deodată.
- Nu merge. Dar deloc, decretă el fără să-şi retragă braţul de sub al meu. Tu nu umbli. Doar îţi târăşti cele şaizeci de kilograme. Dacă nu-ţi laşi libere picioarele, aproape înţepenite pricepi?, îţi pierzi fundul, ţi-l laşi la juma' de metru în urmă şi te deşelezi după nici o jumătate de ceas. Nu eşti la o înmormântare. Curaj. Împinge cu fesierul, ce Dumnezeu. Ştii ce e fesierul? Ţi-e frică să ţi-l foloseşti?
Am reînceput, şi acum bastonul, la intervale regulate, i se învârtea de la genunchiul la spatele meu, controlându-mi-le în semicercuri rapide ritmate. La al cincilea parcurs am văzut o fâşie de lumină apărând de-a lungul uşii de la bucătărie şi am înţeles că bătrâna încearcă să ne spioneze.
- Încă o dată. Şi bate călcâiele de pământ. De ce ţi-e frică? De parchetul dat cu ceară? Apasă pe călcâie, lasă urmă în ceară.
Se opri pe neaşteptate obligându-mă să mă aplec.
- Altceva, zise el nemişcat, cu bastonul în sus. Să nu mişti aiurea capul. Mergi. Nu e nevoie să gândeşti. Gândim când stăm jos. Trebuie să porneşti şi să te opreşti exact în ritm cu mine. Ai înţeles? Ceasornic. Şi nici un balans de cucoană la plimbare.
- Da, domnule, am zis şi nu ştiu cum am reuşit să înghit un comentariu despre coridorul prea întunecos.
Eram din nou în camera sau poate biroul său, în ale cărui colţuri se vedeau diverse componente masive ale unei instalaţii stereo. Pisica pufăia profund de sub divan. La dulap, el umplu două pahare de whisky, până la gură, prezentându-mi brusc unul din ele cu dreapta întinsă în gol.
- Curaj.
- Adevărul e că eu nu prea beau. Aproape niciodată, am răspuns, luând paharul.
- Da? Puţin îmi pasă. Cinci zile plus două: cu mine o să bei. Cât nu, deşartă-l undeva. Chiar şi-n buzunar. Numai să nu observ eu, râse el fără nici un sunet.
Am sorbit un pic, apoi cu toate precauţiile, întorcând braţul, am încercat să pun paharul pe masă.
- Stop, Ciccio. Faci pe şmecherul?, surâse el liniştit în mijlocul camerei. Nu cu mine, băiete. Niciodată cu mine. Isprăveşte-l, acum. Şi dă-mi-l înapoi gol. Un whisky de doisprezece ani, nu-i de glumă.
Am mai băut, stând şi eu în picioare la câţiva paşi de el. Încercam să nu-l privesc, profitând de penumbra care-l făcea parcă transparent. Figura i se estompase în sus, o peliculă gri fără nici o geometrie.
- Arde?
- Nu, domnule, am răspuns.
- Eşti slab. Scândură. Oase prea ascuţite. O să mă umplu de vânătăi plimbându-mă cu tine. Am să te-ngraş cu whisky. Dar trebuie să recunosc că nu puţi. Celălalt Ciccio, predecesorul tău bolnav de tifos: îngrozitor. Zilnic, înainte de-a ieşi trebuia să vărs pe el jumătate de litru de colonie. În aşa hal mirosea a grajd, a ciorbă încălzită din nou.
Zece minute mai târziu eram pe stradă, cu ochii grei şi fără capacitate de orientare. Aveam timp destul ca să mă-ntorc la cazarmă. Am înjurat nimicul dinafară şi dinăuntrul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu