lujerul poeziei duce la tăişul gloriei
multe din întâmplările vieţii îi sunt rezervate
frâu-desfrâul emoţiei apasă realul
sacru pelerinaj
biciuit de nuielele sângelui
singurătăţii- pod de ţărână
obosit de înălţarea la vis -
ropotele voastre trupeşti şi drăceşti
mi-au furat liniştea
să deschid totuşi ochii să-i privesc
şi să nu urăsc
lumina vulgară a minciunii
aburul sudorii animalice
herghelii săltând să-mi strivească
pulsul
inima îndrăgostită
bună de dat la o parte...
Don Quijote
în încăperi linişti aspre
urc pe colină locul e strâmt
doar pentru moara
din sfărâmata oglindă de dor
urc dinspre purpuri stinse în gânduri
după celebrul meu zbor abia mai cobor
hărţuită cu vise cu tot tulburată de
sângele surd când migratorul
la blânda-ţi rugă şi fugă
o sacrosantule rătăcitor
în cămări este linişte
nu-mi alung gândurile negre
cine e-n stare de asta
sub tâmplele reci
doar sângele-nvârte-n adâncuri
destinul aproape neputincios
al suflet-cerului meu
fără fereşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu