[…] Agonia lui Iisus va dura până la sfârşitul lumii şi, prin urmare, nu trebuie să dormim tot acest timp. Asta se poate spune, orice se poate spune. Dar un om se poate dărui, poate el să ducă la bun sfârşit o asemenea sarcină, au aceste cuvinte un sens ? Pascal, ca şi Macbeth, vrea „să asasineze somnul” ; mai mult încă, el pare a pretinde tuturor să se asocieze la această teribilă operă. Raţiunea omenească declară, fără să ezite, că exigenţa lui Pascal este cu neputinţă şi smintită. Şi nu poţi să nu te supui raţiunii. Pascal însuşi ne învaţă : „Raţiunea ne comandă mult mai imperios decât un stăpân ; căci, dacă nu te supui aceluia, eşti nefericit, dar dacă nu te supui raţiunii, eşti un prost”. Deci, cum să refuzi supunerea la raţiune ? Cine ar îndrăzni să o facă ? Sfântul Petru, Apostolul, când a fost rugat de Iisus să rămână cu el pentru a-i alina suferinţele, n-a avut puterea să-şi înfrângă somnul ; Petru dormea în timp ce Iisus se ruga : „Îndepărtează paharul acesta de mine...”, în timp ce el clama : Tristis est anima mea usque ad mortem. Cînd Iisus a fost luat de soldaţi şi târât spre călăii săi, Petru dormea mai departe : căci numai dormind un om putea, într-o singură noapte, să-şi renege de trei ori Dumnezeul său.
Şi totuşi, El, care ştia că Petru trebuia să doarmă şi, în somnul său, să-l renege de trei ori, El l-a proclamat vicarul său pe pământ şi i-a înmânat cheile terestre ale regatului ceresc. Deci, după deciziile insondabile ale Creatorului, vicarul său pe pământ nu poate fi decât cel care ştie să doarmă atât de profund, cel care se încrede atât de total în raţiune încât nu se trezeşte nici măcar atunci când, într-un coşmar, îşi reneagă Dumnezeul său.
Se pare că aşa stau lucrurile şi că acesta a fost gândul lui Pascal şi atunci când compunea Scrisorile provinciale, şi atunci când scria notele pentru Apologia creştinismului : aceste note ce ne-au fost păstrate şi care formează Pensées. Iată de ce, credem noi, Arnauld, Nicole şi ceilalţi singurateci de la Port Royal, tovarăşii lui Pascal care i-au publicat după moarte cartea, s-au simţit obligaţi să scurteze, să schimbe şi să taie multe lucruri din cele scrise. Gândul, monstruos potrivit înţelegerii omeneşti, că Judecata de Apoi ce ne aşteaptă nu va avea loc pe pământ, ci în ceruri, deci că oamenii nu trebuie să doarmă, că nimeni nu trebuie niciodată să doarmă, se manifestă într-o manieră prea şocantă în notele pe care le-a lăsat. Nici Arnauld, nici Nicole, nici însuşi Jansénius, dacă ar mai fi fost în viaţă, n-ar fi putut suporta acest gând. Se pare că şi pentru Pascal însuşi a fost o povară insuportabilă. El îl accepta şi îl respingea alternativ, fără să-l poată abandona vreodată. Dacă îl veţi consulta pe Sfîntul Augustin, vă veţi convinge că, în ciuda respectului său pios pentru Sfîntul Pavel, nici el nu îndrăznea să privească în faţă cuvîntul lui Dumnezeu. Căci el a spus şi a repetat adesea: Ego vero evangelio non crederem, ni si me catholicae (ecclesiae) commoveret auctoritas (1).
Omul nu poate, nu îndrăzneşte să privească lumea cu „proprii” săi ochi ; are nevoie de ochii „comuni”, de sprijinul, de autoritatea semenilor săi. Omul acceptă mai uşor ceea ce-i este străin, chiar demn de ură, dar acceptat de toţi, decât ceea ce-i este apropiat şi iubit, însă respins de toţi. Iar Sfântul Augustin, se ştie, a fost părintele lui fides implicita, adică al doctrinei după care omul n-are nevoie să intre în comuniune el însuşi cu adevărul Domnului, fiindu-i suficient să respecte principiile ce-au fost declarate adevăruri de către Biserică. Dacă traducem termenul fides implicita în limbaj filosofic sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, în limbajul bunului simţ, aceasta ar vrea să spună că omul are dreptul, că omul este obligat să doarmă, în timp ce Divinitatea agonizează ; acest lucru este impus imperios de raţiune, căreia nimeni nu poate să nu i se supună. În alţi termeni : depăşind anumite limite, curiozitatea omului devine inoportună. Aristotel a formulat acest lucru într-o vorbă celebră : să nu accepţi nimic fără dovezi, este un semn de lipsă de educaţie filosofică. În fapt, numai un om rău educat din punct de vedere filosofic sau un om lipsit de bun simţ ar dori să interogheze şi să caute la infinit. Căci e evident că, chestionând astfel, nu va ajunge niciodată la răspunsul ultim. Şi cum – altă evidenţă – nu chestionezi decât pentru a avea un răspuns, trebuie să ştii să te opreşti la timp, să renunţi la interogaţie. Trebuie să fii gata să consimţi, la un moment dat, la această renunţare şi să supui libertatea ta individuală, periculoasă şi inutilă, unei personalităţi, unei instituţii oarecare, unui principiu de nezdruncinat. Sub acest raport, ca şi sub multe altele, Sfântul Augustin a rămas fidel învăţăturilor filosofiei greceşti. El n-a făcut altceva decât să înlocuiască principiile generale, ce alcătuiau pentru Cei Vechi raţiunea, cu ideea de Biserică, la fel de infailibilă, din punctul său de vedere, cum era raţiunea, din punctul de vedere al Celor Vechi. Însă valoarea teoretică şi practică a ideii de Biserică şi a ideii de Raţiune era în mod esenţial aceeaşi. Raţiunea garanta Celor Vechi siguranţa şi fermitatea, acest drept la somn pe care Evul Mediu îl găsea în Biserica catolică. Importanţa „istorică” a Sfântului Augustin este determinată în bună parte de faptul că a acceptat şi a ştiut să creeze aici, pe pământ (căci se gândea puţin la cer; nu este dintre credincioşii care să nu fi apreciat pământul mai mult decât s-ar putea presupune), fundamente ce sunt, sau cel puţin par să fie, atât de puternice încât nici măcar porţile Infernului nu le-ar putea zdruncina. […]
(1) „Eu n-aş fi crezut în Evanghelie dacă autoritatea Bisericii catolice nu m-ar fi constrâns”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu