Fiind bolnav la Prinkipo
Strein pe malul mării zac în singurătate,
Păşesc pe-a morţii cale.
Ş-a zilei dulce raze îmi par întunecate
Şi mereu mă adoarme c-un cântec plin de jale.
Ah, glasul deznădejdii în inimă-mi răsună,
Căci mor făr-a depune, cu-o mândră înfocare,
Pe fruntea ţării mele o falnică cunună
Şi pe-al iubitei frunte o dulce sărutare!
Flori de nufăr
Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineaţă o tainică-armonie.
Sunt zâne ce se scaldă în fragedele ziori?
Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori.
Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Ş-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Şoptind, privind în undă albastrul cer senin,
Umplând cu flori de nufăr cămeşa de la sân.
O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Şi gingaş luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinereţe, comori de fericiri,
Încântătoare forme de albe năluciri.
Priviţi! cetatea verde se mişcă, se deschide.
O mândră copiliţă apare, iese, râde
Şi lunecă... Deodată, rotunzi şi albiori,
Apar la foc de soare doi nuferi plutitori.
Dimineaţa
Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.
El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze-uscate şi s-arată drăgălaşi.
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.
Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu