M’apropii de tine cu dulce sfială,
ca aburul gliei de slava domoală,
şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,
uşor pentru humă, prea greu pentru cer.
Mă bucur de tine cu dulce cântare,
ca scoica’ntr’o undă, ca roua’ntr’o floare,
că numai prin tine suflarea-mi scânteie
a opta lumină pe reci curcubeie.
Mă mântui prin tine cu dulce minune,
cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,
cum numai oglinda făptura mi-o’ngână,
cu-o faţă’n lumină, cu alta’n ţărână.
Si cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,
cu inima prinsă pe strună subţire,
ca steaua’ntr’o rază, ca măru’n parfum,
cercând veşnicia pe clipa de-acum.
Masa lui Brâncuşi
Din treisprezece câţi eram la Cină
unu-a plecat şi n’a mai vrut să vină.
Suflet păros în cuget agurid
cu noi muiase pâinea într’un blid,
pătrunsă’n miez şi frântă şi’mpărţită
de-o mână albă, pururea’nflorită.
Când ghicitoarea printre noi se puse,
noi o’ncercam şi numai el tăcuse,
apoi s’a furişat ca un răspuns
la inima’ntrebării neajuns.
De ce-a plecat, de vreme ce gustase ?
Semnu’ndoielii plânse şi rămase.
La noi desăvârşirea nu se-adapă
din cercul ştirb şi roata şchioapă.
O noapte grea venea de oareunde.
Şi’n jurul mesei joase şi rotunde
pe scaune ne-am strâns cu vechiul rost
şi locul lui, deodată, n’a mai fost.
O noapte grea se cuibări’n unghere.
Ospăţul pietrei devenea tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu