Între timp, în noiembrie 1914, guvernul britanic a anexat Ciprul şi în martie 1925 insula a fost declarată colonie britanică. Populaţia greacă din Cipru, mai exact 400 000 de locuitori din totalul de 495 000, a reacţionat la evoluţia evenimentelor intensificând lupta pentru independenţa insulei.
în octombrie 1931, a izbucnit o revoluţie civilă care îndemna la răzvrătire, însă autorităţile au înăbuşit cu brutalitate această mişcare de eliberare, l-au arestat pe mitropolitul din Kition, Nikodimos, la 23 octombrie, şi pe mitropolitul de Kyrenia, Makarios, la 26 octombrie. Ambii au fost exilaţi în ziua de 3 noiembrie, acuzaţi că ar fi instigat răscoala. Britanicii au suspendat orice formă de libertate şi chiar au interzis bisericilor să bată clopotele.
După moartea lui Kyrillos III, în 1933, scaunul arhiepiscopal a rămas mulţi ani vacant din două motive: începând cu octombrie 1931, Biserica din Cipru nu a mai ţinut sesiuni sinodale, din pricina arestării şi deportării celor doi mitropoliţi mai sus-menţionaţi şi din cauza decesului arhiepiscopului. După aceea, prin noiembrie 1937, guvernul Ciprului a emis trei acte, neconforme autorităţii britanice şi cartei constituţionale, dar indispensabile pentru o alegere liberă, normală a noului arhiepiscop. Unul dintre mitropoliţii deportaţi, cel de Kition, a murit la Ierusalim la 13 septembrie 1937. Celălalt, mitropolitul din Kyrenia, s-a întors în Cipru la 22 decembrie 1946. Având în vedere că cele trei acte au fost anulate de guvernul britanic, alegerea arhiepiscopului a fost făcută în 1947 de un sinod electoral obişnuit, la care a participat mitropolitul Ioakimos din Derkos, din partea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. A fost numit arhiepiscop Leontios, mitropolitul Pafosului, care fusese mitropolit din 1930, precum şi locum tenens pe scaunul arhiepiscopal, din 1933.
Arhiepiscopul Leontios, care a condus singur Biserica din Cipru din 1933 şi până în 1946, a desfăşurat activităţi foarte utile atât pe plan bisericesc, cât şi naţional. Dar pe plan naţional aceasta 1-a costat mult, pentru că britanicii l-au privat în două rânduri de libertate, chiar în perioada cât a fost ierarh, între 21 aprilie 1938 şi 29 aprilie 1939, apoi între 18 mai 1939 şi 17 mai 1940. Aşadar, nu a fost arhiepiscop al Ciprului decât treizeci şi şase de zile.
În 1947 a urmat la scaunul arhiepiscopal mitropolitul din Kyrenia (1917-1947), Care a rămas în funcţie până în 1950, sub numele de Makarios II. Alegerea a fost făcută de un sinod electoral canonic, care a apelat la încă doi ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol: mitropolitul Pergamului, Adamantios, şi mitropolitul Sardesului, Maximos. în urma acestei alegeri şi a instalării noului arhiepiscop, au fost întronaţi şi alţi trei mitropoliţi pe locurile rămase vacante.
In 1949, sub Makarios II, a fost înfiinţat seminarul „Apostolul Varnava”, pentru formarea clerului Bisericii cipriote. Toată populaţia cipriotă greacă era atunci în favoarea alipirii Ciprului la Grecia. Un comitet condus de mitropolitul din Kyrenia, Kvprianos, a făcut o călătorie în străinătate cu scopul de a prezenta guvernului britanic şi secretarului general al Naţiunilor Unite documentele referitoare la referendumul parlamentului grec. Dar Makarios II a murit înainte de a-şi putea duce misiunea l.i bun sfârşit. în locul lui a fost ales Makarios III, mitropolitul Kitionului (1948-1950). Makarios III a fost arhiepiscopul (!iprului între 1950 şi 1977. El a desfăşurat o activitate importanţă pe tărâm bisericesc şi naţional, punându-şi în valoare calităţile, şi anume înalta sa cultură, spiritul ager şi fermitatea.
încă din momentul înscăunării sale, Makarios III s-a dovedit hotărât să întărească spiritualitatea Bisericii şi să consolideze finanţele clerului. A susţinut statutul seminarului, a pus temelia biroului pentru educaţia religioasă, a arătat mult interes faţă de toate instituţiile filantropice şi s-a ocupat de ridicarea măreţei reşedinţe a arhiepiscopiei. A dirijat cu succes evaluarea proprietăţilor funciare ale arhiepiscopiei. A încurajat tot ce avea de-a face cu dezvoltarea învăţământului. A făcut în aşa fel încât şcolile secundare să poată dispune de fonduri proprii şi să-şi menţină autonomia, evitând dependenţa de guvernul străin. Şi, în acelaşi ii mp, a acţionat permanent pentru a obţine libertatea marii insule martire a Ciprului. în acest scop, a înfiinţat Organizaţia pancipriotă naţională a tineretului, a organizat numeroase întâlniri şi grupuri de raliere; s-a apropiat de cei care căutau o soluţie paşnică pentru rezolvarea problemei naţionale.
A făcut numeroase călătorii în străinătate pentru a prezenta drepturile ciprioţilor pe scena internaţională, inclusiv la sediul Naţiunilor Unite.
În aprilie 1955, ciprioţii au înţeles foarte limpede că le era imposibil să-şi dobândească libertatea pe căi diplomatice. A izbucnit astfel o nouă revoluţie în Cipru, de data aceasta mai bine organizată decât cea din octombrie 1931, sub conducerea politică a arhiepiscopului Makarios III şi sub comandamentul militar al locotenent-colonelului Gheorghios Grivas-Digenis (1898-1974). La 9 martie 1956, în timpul revoluţiei, arhiepiscopul Makarios III, mitropolitul Kyreniei, Kyprianos, arhiereul bisericii Faneromeni din Nicosia, precum şi secretarul eparhiei de Kyrenia au fost exilaţi în insulele Seychelles din Oceanul Indian. La scurt timp după aceea, mitropolitul din Kition, Anfimos, a fost condamnat la domiciliu forţat în eparhia sa din Larnaka, de la 29 august 1956 până la 4 aprilie 1957. Apoi, au fost supuşi la domiciliu forţat locuitori din oraşe şi sate întregi; mii de ciprioţi au fost trimişi în lagăre de concentrare; s-a declarat stare de asediu şi li s-a interzis tinerilor să iasă pe stradă după o anumită oră; sute de cetăţeni au fost torturaţi cumplit, atât fizic, cât şi psihic, pe baza simplei bănuieli că ar putea fi membri ai Organizaţiei naţionale a luptătorilor ciprioţi (EOKA); au existat execuţii prin spânzurare, iar mulţi combatanţi ai gherilei şi civili au fost ucişi. Însă nici una dintre atrocităţile descrise aici n-a zdruncinat spiritul combativ şi tenacitatea ciprioţilor. La 28 martie 1957, cei care fuseseră deportaţi în Seychelles au fost eliberaţi, dar nu li s-a permis să revină în Cipru. S-au dus la Atena, unde şi-au continuat lupta pentru eliberarea insulei. S-au întors în Cipru în martie 1959, după semnarea convenţiei de la Londra-Zürich care a dus la abolirea regimului colonial din Cipru şi proclamarea republicii în august 1960.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu