Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea palele părului.
Vederea pălăriei ei de paie agăţata de mânerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere alcătuiau acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul lângă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecând prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi parcau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul lui se pierdea în aceste adâncimi, şi imaginea i se oglindea în ele, în miniatură, până la umeri, cu fularul pe cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la fereastră su-l vadă plecând ; sta rezemată în coate pe pervaz, între doua ghivece de muşcate, în capotul care-i atârna, desfăcut, pe trup. în stradă, Charles îşi prindea pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj ; de sus, continuând sa-i vorbească, Emma rupea cu dinţii câte o bucăţică de floare sau frunzuliţa, o sufla spre el, iar aceasta, zburând, plutind învârtindu-se în aer ca păsările, se prindea, mai înainte de-a atinge pământul, de coama neţesălată a bătrânei iepe albe care sta nemişcata la poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare ; ea-i răspundea făcându-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfârşit lunga panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu grâul până la genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurându-şi fericirea aşa cum cineva mai mestecă, şi după masă, gustul trufelor pe care le digeră.
Până acum ce-a avut el bun în viaţă ? Să fi fost anii de liceu, când sta închis între zidurile acelea înalte, pierdut printre camarazii de clasă mai bogaţi sau mai tari decât el, pe care îi făcea să râdă cu accentul lui, care-şi băteau joc de hainele lui, şi ale căror mame veneau la vorbitor cu prăjituri în manşon? Să fi fost mai târziu anii de studenţie la Medicină, când nu avea niciodată destui bani în pungă ca să-şi poată plăti un cadril cu o mică lucrătoare, care sa fi devenit prietena lui ? Pe urmă a trăit paisprezece luni cu văduva, femeia aceea cu picioarele totdeauna reci ca sloiurile de gheaţă. Dar acum avea, pe viaţă, făptura asta frumoasă, şi o adora. Pentru el, universul nu trecea dincolo de poalele de mătase ale fustei ei ; şi se învinuia că n-o iubeşte îndeajuns, îi era dor de dânsa, se întorcea acasă repede şi-i zvâcnea inima urcând scările. În camera sa Emma îşi făcea toaleta; Charles se apropia în vârful picioarelor şi o săruta pe spate ; ea scotea un ţipăt.
Nu se putea stăpâni sa nu pună mereu mâna pe pieptenele, pe inelele, pe şalul ei; câteodată o săruta tare pe obraji; alteori îi acoperea braţul gol cu zeci de sărutări, din vârful degetelor până la umăr ; iar ea, abia surâzând, şi plictisită, îl da la o parte cum dai un copil care se ţine scai de tine.
Înainte de a se căsători crezuse că iubeşte; dar cum fericirea aşteptată din această dragoste nu venise, îşi spuse că trebuie sa se fi înşelat. Şi Emma căuta să afle ce se înţelegea cu adevărat în viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi tulburare sufleteasca, cuvinte care i se păruseră atât de frumoase în cărţi.
Charles ajungea să-şi dea mai multă importanţa pentru că avea o asemenea nevastă. Arăta cu mândrie, în sala, două mici schiţe de-ale ei, în creion, pe care le încadra; în rame foarte late şi le atârnase pe tapetul peretelui cu nişte lungi şnururi verzi. Când se întorcea de la biserică, putea fi văzut în faţa porţii în nişte frumoşi pantofi brodaţi. Uneori se întorcea acasă târziu, la 10, sau chiar la miezul nopţii. Atunci cerea de mâncare, şi cum servitoarea era culcată, îl servea Emma. îşi scotea redingota, ca să mănânce mai în voie. Înşira unul după altul pe toţi cei pe care-i întâlnise, satele prin care fusese, reţetele pe care le prescrisese şi, mulţumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăţa brânza de coajă, ronţăia un măr, şi golea carafa, după care se ducea să se culce şi începea să sforăie.
Fiindcă multă vreme avusese obiceiul să se culce cu scufia de bumbac, nu ştia cum să-şi pună fularul ca să stea pe urechi, şi de aceea, dimineaţa, se trezea cu părul ciufulit, căzut pe faţă, alb tot de puful pernei, ale cărei şireturi se dezlegau în timpul nopţii. Purta totdeauna nişte cizme solide, care aveau deasupra labei piciorului două creţuri adânci, ce mergeau oblic spre glezne, restul ridicându-se drept întins, ca pe-un picior de lemn. Zicea că-s destul de bune pentru la ţară.
Maica-sa aproba zgârcenia asta, căci venea să-l vadă, ca şi altădată, de câte ori se întâmpla să aibă acasă vreo ceartă mai zdravănă, şi în acest timp doamna Bovary-mama părea pornită contra nurorii ei. Găsea că trăieşte pe picior prea mare }a{ă de averea lor; lemnele, zahărul si luminările se iroseau ca la o casă mare. şi focul care ardea la bucătărie ar fi ajuns pentru douăzeci şi cinci de feluri de bucate ! îi aşeza rufele în dulapuri şi o învăţa cum să-l supravegheze pe măcelar când aducea carnea. Emma asculta sfaturile pe care doamna Bovary i le dădea cu nemiluita ; şi cât era ziua de mare auzeai numai : fata mea şi mama mea, însoţite de mici tremurături de buze, fiecare din ele dând drumul unor cuvinte dulci cu o voce fremătând de mânie.
Pe vremea doamnei Duhuc (prima soţie), bătrâna se simţea încă preferata, iar acum iubirea lui Charles pentru Emma i se părea ca o trădare a dragostei ei, ca o răpire a ceea ce i se cuvenea ; şi privea fericirea fiului ei cu privirea tristă a unui scăpătat care priveşte pe geam la oamenii instalaţi în fosta lui casă. Îi vorbea ca de nişte amintiri despre osteneala şi sacrificiile ei, şi, punându-le faţă în faţă cu nepăsarea Emmei, încheia spunându-i că nu se cuvenea deloc să-şi adore numai şi numai nevasta.
Charles nu ştia ce să răspundă, îşi respecta mama şi îşi iubea nespus de mult nevasta; socotea judecata uneia ca fără greş, şi totuşi o găsea pe cealaltă fără nici un cusur. După ce pleca doamna Bovary, încerca să repete, sfios, şi cu aceleaşi vorbe, vreuna din acele slabe observaţii auzite de la maică-sa; Emma, arătându-i, pe scurt, că se înşela, îl trimitea să-şi vadă de bolnavii lui. Totuşi, după teorii pe care le credea bune, Emma voi să cunoască dragostea. În nopţile cu luna recita prin grădină tot ce ştia pe dinafară din poeziile pline de pasiune, îi cânta suspinând adagii melancolice; dar, după asta, se trezea tot aşa de liniştită ca şi înainte, iar Charles nu se arăta nici mai îndrăgostit, nici mai mişcat.
După ce scapără astfel cu amnarul de inima lui fără sa poată scoate măcar o scânteie — Charles nefiind în stare, de altfel, să înţeleagă ceea ce nu simţea, şi nici să creadă în nimic din ceea ce nu se manifesta în forme cunoscute — Emma se convinse uşor că pasiunea bărbatului nu mai avea nimic deosebit. Expansiunile lui de dragoste făceau parte din program; o săruta la anumite ore. Era un obicei ca oricare altul şi ca un desert dinainte ştiut, după monotonia unei mese.
Apoi, încetul cu încetul, îşi aduna gândurile şi, stând pe iarba pe care-o scormonea cu vârful umbrelei, Emma îşi spunea mereu : „Doamne, de ce m-am măritat ?”
Tot ce o înconjura — viaţa plicticoasă de la ţară, mici burghezi imbecili, mediocritatea existenţei — i se părea ca o excepţie, o soartă aparte, de care se simţea prinsă, pe când dincolo se întindea, cât vezi cu ochii, nemărginitul ţinut al fericirilor şi al pasiunilor. în dorinţa ei, confunda senzualităţile luxului cu bucuriile inimii, eleganţa obiceiurilor cu gingăşiile sentimentului. Oare dragostei nu-i trebuia, ca şi plantelor indiene, pământ anume pregătit şi o anumită temperatură ? Suspinele pe clar de lună, îmbrăţişările prelungite, lacrimile care curg pe mâinile lăsate în voia celuilalt, tot ce-i fior al trupului ori sfârşeala de dragoste nu puteau fi despărţite deci de balconul marilor castele, în care-ţi poţi petrece timpul după plac, de un budoar cu storuri de mătase şi covor gros, de glastre pline cu flori, de-un pat pe o estradă, şi nici de scânteierea pietrelor preţioase şi de eghileţii livrelelor.
Ar fi vrut ca numele acesta de Bovary, pe care-l purta, să fie celebru, să-l vadă lăfăindu-se în librării, apărând mereu în jurnale, cunoscut de toată Franţa. Dar Charles nu era ambiţios! Un doctor din Yvetot, cu care fusese nu demult la o consultaţie, îl umilise întrucâtva, chiar ia patul bolnavului, în faţa rudelor adunate. Seara, când Charles îi povesti păţania asta, Emma tună şi fulgeră contra acelui confrate. Charles fu înduioşat. O sărută pe frunte, cu lacrimi în ochi. Emmei însă, întărâtată de ruşine, îi venea să-l bată ; se duse în coridor sa deschidă fereastra şi trase adânc în piept aerul proaspăt ca sa se liniştească.
— Ce om de nimic ! Ce om de nimic ! repeta încet, muşcându-şi buzele.
De altfel, Emma se simţea mai pornită împotriva lui. Cu vârsta, avea apucături tot mai grosolane ; la desert, tăia depui de la sticlele goale ; după ce mânca, îşi trecea limba peste dinţi; când mânca supa, gogâlţâia la fiecare înghiţitură, şi întrucât începuse să se îngraşe, ochii lui, şi aşa mici, păreau că se urcă spre tâmple prin pomeţii puhavi.
Câteodată Emma îi vâra sub jiletcă marginea roşie a tricoului, îi îndrepta cravata sau îi zvârlea cât colo mănuşile ieşite de soare pe care era gata să şi le pună; şi asta n-o făcea cum îşi închipuia el, pentru dânsul; o făcea pentru ea, din prea mult egoism, fiindcă o scotea din sărite. Uneori îi vorbea despre ceea ce citise, de pildă despre o pagină de roman, de o piesă nouă sau de o anecdotă din lumea mare povestită într-un foileton; căci, oricum, Charles era totuşi un ins, o ureche totdeauna dispusă să asculte, o aprobare dinainte ştiută. Ea făcea o mulţime de destăinuiri căţeluşei. Le-ar fi făcut, de fapt, şi butucilor din cămin, şi limbii pendulei. În adâncul sufletului, Emma aştepta totuşi să se întâmple ceva. Ca matrozii în ceasul primejdiei, îşi plimba privirile disperate pe singurătatea vieţii ei, căutând în depărtare, în ceaţa zării, vreo pânză albă. Nu ştia cum se va întâmpla, spre ce ţărm o va duce vântul care-ar împinge-o până la ea, dacă va fi o şalupă sau o corabie cu trei punţi, încărcată cu adânci nelinişti sau plină până sus de fericiri netulburate. Dar în fiecare dimineaţă când se trezea, nădăjduia că va sosi în ziua aceea, asculta cel mai mic zgomot, se scula tresărind, se mira că nu o zăreşte ; apoi, la asfinţitul soarelui, din ce în ce mai tristă, dorea să fie a doua zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu