Prostia s-a bucurat în trecut de atenţia unor mari cărturari, într-o vreme, ea era privită cu îngăduinţă de lumea învăţaţilor. Este greu a elogia prostia astăzi, când ea este dispreţuită chiar în lumea proştilor. Din fericire, fenomenul de depreciere nu este nici permanent, nici general.
Au fost vremuri când opinia socială era neutră - sub raportul axiologic - fală de mărginirea intelectuală. Prostia nici nu exista ca atare pentru conştiinţa societăţii. Au fost şi epoci fericite când simplismul intelectual se bucura de o preţuire deosebită, ca şi nebunia. La unele popoare. În trecut, exemplarele de elită ale celor săraci cu duhul, purtătoare şi difuzoare de credinţe mitice, inspirau semenilor respect şi teamă aproape superstiţioasă. Nu departe de noi este fenomenul când un simplu cioban era să fie ridicai de pe treapta imbecilităţii sale terestre la rangul de sfânt. Elita tării mergea să i se închine. Se pare că puţina inteligentă apropie de misterele lumii. în timp ce multa inteligentă îndepărtează.
Un medium din societăţile spiritiste se recrutează de obicei dintre persoanele cu lotul reduse sub raportul inteligentei. Faptul că lumea spiritelor îşi alege interpreţii printre cei mai simpli arată că prostia este preţuită şi de personajele fluidice.
Spiritul popular, în poveştile sale priveşte cu bunăvoinţă mărginirea intelectuală. descriind-o întotdeauna în strânsă corelaţie cu însuşirile sufleteşti superioare. Prostul din poveste este un erou simpatic, superior deşteptului - adesea şiret şi ticălos - iar sfârşitul povestirii ne înfăţişează invariabil norocul prostului.
Finalul fericit pentru prost este norocul, sub raportul ordinii umane, fiindcă nu este cauzal lăuntric, legal organic de calităţile şi străduinţele beneficiarului, determinat de anumite măsuri de prevedere ale acestuia, că vine din afară, ca un accident, ca o întâmplare ce coboară de sus, ca un har dumnezeiesc. În ordinea divină, favoarea se acordă prostului ca o dreaptă compensaţie, ca un dar ce i se cuvine. Prostul este favoritul destinului.
Ni se pare totuşi, că e o exagerare răutăcioasă susţinerea că numai proştii ajung la locuri de cinste in politică, sau că numai ei suni astăzi favoriţi ai femeilor şi ai banului. Vădit este că o asemenea convingere a răsărit din invidia celor ce râvnesc la aceste bunuri. Dezmoşteniţilor nu le rămâne decât să se creadă, prin compensaţie, deştepţi, aruncând prostia în lagărul celor fericiţi.
Dar se impune, în paranteză, o precizare de ordin semantic. Noi ne-am propus lauda prostiei şi totodată a proştilor. Un act de prostie poate fi însă comis şi de un om deştept. Numai că prostia omului inteligent nu-i dă acestuia implicit şi dreptul de a se intitula prost. Fapta lui, săvârşită din patimă, emoţie sau lipsă de interes, se aşază la antipodul înţelepciunii, pe linia moralei, a spiritualităţii. in timp ce prostia de care ne ocupăm noi este o calitate pur psihică şi constituie esenţa psihică a prostului. Înţeleptul are rara satisfacţie de a cădea în păcatul prostiei, în timp ce prostul are privilegiul de a rămâne neclintit, ferm şi permanent pe poziţia lui iniţială. Dacă eşti prost - spune cineva - eşti pentru toată viaţa. Elogiul lui Erasm vizează mai mult lipsa de înţelepciune a omului decât nerozia lui congenitală.
Valoarea - pozitivă sau negativă - a prostiei este de origine socială. Societatea de astăzi, raţionalistă. pozitivistă şi practicistă, destramă aureola de prestigiu de altădată a prostiei. Ajung până acolo, în procesul de denigrare a acestei însuşiri, ca să adune sub eticheta savantă grecească de oligofrenie, pe cei mai săraci cu duhul în ospiciile de nebuni!
Prostia nu este o simplă noninteligenţă, ci o valoare autentică. Pozitiv şi negativ nu sunt decât expresii corelate şi convenţionale. Terminologia se poate răsturna. Pare că în una dintre cele mai exacte ştiinţe, cum este fizica, s-a produs o încercare de răsturnare, în domeniul electricităţii, a termenilor de pozitiv şi negativ. De altfel, dacă termenii rămân mai departe aceiaşi, le putem schimba înţelesurile apreciative. Cele mai supuse schimbărilor sunt înţelesurile politice şi sociale. Schimbarea structurii sociale provoacă şi răsturnarea polarităţii unor valori: cele pozitive devin negative şi invers. Eroii de ieri devin mişeii de astăzi, iar mizerabilii de ieri devin respectabilii de astăzi. Quae fuerant vitia, more sunt (Seneca).
O revoluţie socială răstoarnă şi semnificaţiile axiologice ale noţiunilor. Dacă proştii ar avea de gând să tacă o revoluţie, de bună seamă că prostia ar ocupa rangul inteligentei, iar deştepţii ar intra în ospiciile de nebuni cu titlul de megalofrenetici. N-am putea decât aplauda o asemenea iniţiativă - chiar dacă nu suntem partizani ai violenţei - căci prin ea s-ar înlătura multe nedreptăţi care aşteaptă de secole să fie răzbunate.
Deprecierea prostiei, o dată cu preţuirea inteligentei, este un produs al civilizaţiei. Fenomenul ne apare ca efect al unei prejudecăţi moderne, similar cu acelea denunţate de Bacon cu numele latinesc de idolat. Noi trăim în mirajul intelectualist, sub vraja cultului inteligentei. De când stima societăţii s-a deplasat spre polul inteligentei, proştilor nu le-a rămas decât blamul şi oprobriul societăţii. Se impune o apărare a proştilor, chiar împotriva voinţei unora dintre ei. În majoritatea cazurilor, aceşti oameni nu-şi cunosc interesul, rămânând insensibili la lipsa de consideraţie a semenilor, mulţumindu-se să-şi ducă imperturbabili viaţa lor tihnită şi echilibrată de proşti.
Valoarea instrumentală a unui obiect se apreciază după scopul pe care-l slujeşte. Se poate întâmpla însă ca o anumită structură socială, o anumită fază de evoluţie să facă inteligenţa inutilă sub forma ei de astăzi, substituindu-i o altă funcţie, aşa după cum, în lovirea mingii cu capul, la un joc de fotbal, piciorul se substituie, ca funcţie, capului: ca „instrument de lovire”, capul devine mai de preţ decât ca organ de cugetare.
Multe din criticele contemporane se îndreaptă împotriva inteligentei înţeleasă ca funcţie distructivă şi paralizantă. Elanul, iniţiativa, curajul ar cădea victime ale bisturiului ascuţit al reflecţiei. Iată de ce se propune cu toată seriozitatea părăsirea acestei funcţii desuete şi îndreptarea destinului omenesc pe alte căi, mai dinamice şi mai puţin reflexe. În această privinţă am putea folosi şi sugestiile unui Bergson. Poate că instinctul ne-ar sluji mai bine decât inteligenta! Aşa cum în fotbal, o bună lovitură cu capul este mai preţioasă decât un efort - adesea frenator - al cugetului.
*
Este folositor, credem, să arătăm şi inconsecvenţa societăţii în atitudinea ei apreciativă. În timp ce prostia este expusă râsului, genialitatea este urmărită cu înverşunare şi pedepsită fără cruţare. Încercarea de a depăşi nivelul mediocrităţii este uneori pedepsită ca o crimă. Este cunoscută tragedia geniilor, a elitei umanităţii. „Când Dumnezeu a creat omul de geniu - spune Diderot - încredinţându-i scânteia divină, totodată i-a zis: «Acum du-te şi suferă». Scriitorul ros Griboiedov a devenit celebru prin comedia lui satirică Prea multă minte strică (Gore ot uma, 1823). Morala acestei comedii este clară: „Te-ai născut deştept, să ie pregăteşti de suferinţă”.
Depăşind media, omul îşi creează o mulţime de necazuri şi înainte de toate se face neînţeles. eliminându-se automat din comunitatea umană. Izolare şi ostracizare! Se întâmplă ca recompensa să vină abia după moarte, când ideile geniale intră în patrimoniul mediocrităţii datorită unei asimilări lente şi generale. Când se întâmplă însă ca geniul să fie aclamat de mulţimea contemporană, înseamnă că din acel moment geniul a încetat de a mai fi genial; sărbătoritul nu se recunoaşte în oglinda conştiinţei colective. Ca să poată fi mistuită, ideea genială se reduce, în ţeasta tâmpitului la dimensiuni liliputane. Alteori rămâne cu totul pe dinafară. -D'habitude - spune y Gassett - le gens ne tombent d'accord que sur ce qui est un peu vil ou un peut sot”. „Orice idee publică - ne confirmă Edgar Poe -, orice convenţie acceptată este o prostie, fiindcă ea convine majorilătii”. Se vede că lui Edgar Poe nu i-a fost dati să cunoască farmecul prostiei!
Intoleranţa arătată faţă de superioritatea intelectuală de către mediocritate, inconştientă de puterea ei, este atât de pronunţată. încât se poate vorbi pe drept cuvânt, de un „delict de inteligenţă”. Se înţelege, primul efect fericit al prostiei este comoditatea. Este natural, în acelaşi timp ca inteligenţa să-şi caute aliata în prudenţă. Deşteptul abil se fereşte să comită în faţa prostului un act de inteligentă. „Oricare ar fi părerea bună ne care am putea-o păstra în taină despre capacitatea noastră şi oricare ne-ar fi dorinţa de a ne lăuda cu inteligenta, simţim în general că este nedelicat s-o facem” (A. Huxley, Marina di Vezza). Se cunosc încercări de simulare a inteligentei - lucru nu prea uşor - dar se ignoră necesitatea simulării prostiei. Întrucât, însă. suntem împotriva prefăcătoriei, recomandarea noastră este: mai bine să renunţăm definitiv la inteligentă, devenind proşti autentici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu