Eu sunt pur şi simplu convins de un principiu, conform căruia „Femeii pe care educaţia nu a învăţat-o ce e binele, Dumnezeu îi deschide aproape întotdeauna două căi care o întorc la el: acestea sunt durerea şi dragostea. Ambele sunt anevoioase, cele care o apucă pe ele îşi însângerează picioarele, îşi sfârtecă mâinile, dar îşi leapădă în acelaşi timp pe tufele de mărăcini întâlnite în cale podoabele viciului şi ajung la capătul drumului cu acea despuiere de care nu roşesc în faţa Domnului.
Cei care le întâlnesc pe aceste curajoase călătoare trebuie să le susţină şi să le spună tuturor că le-au întâlnit, căci făcându-le cunoscute, le arată calea de urmat.
Nu este vorba de a pune pur şi simplu la intrarea în viaţă doi stâlpi dintre care unul să poarte inscripţia: Calea binelui, iar celălalt avertismentul: Calea răului, şi să li se spună celor care se prezintă: Alegeţi; trebuie, ca şi Hristos, să le arătaţi drumul care îi aduce de la a doua cale la prima pe toţi cei ce s-au lăsat ispitiţi de împrejurări; şi, mai ales, nu trebuie ca începutul acestor drumuri să fie prea dureros şi nici să pară de nepătruns.
Avem de partea noastră creştinismul, cu minunata lui parabolă a fiului risipitor, ca să ne îndemne la indulgenţă şi iertare. Iisus era plin de dragoste pentru acele suflete rănite de patimile omeneşti şi pe ale căror răni îi plăcea să le aline scoţând chiar din acele răni balsamul care trebuia să le vindece. Astfel, el îi spunea Măriei Magdalena: „Multe păcate îţi vor fi iertate, pentru că tu ai iubit mult”, o iertare sublimă care urma să trezească o credinţă sublimă.
De ce am fi noi mai neînduplecaţi decât Hristos?
De ce, agăţându-ne cu încăpăţânare de părerile acestei lumi, care se arată neîndurătoare pentru a fi socotită puternică, ne-am lepăda împreună cu ea de aceste suflete care sângerează adesea din răni prin care, la fel ca şi sângele stricat al unui bolnav, se scurge răul trecutului lor, şi care nu aşteaptă decât mâna unui prieten care să le oblojească şi să le aducă tămăduirea?
Mă adresez generaţiei mele, celor pentru care, din fericire, teoriile domnului Voltaire nu mai există, celor care, ca şi mine, înţeleg că omenirea se află de cincisprezece ani încoace într-unui dintre elanurile sale cele mai îndrăzneţe. Cunoaşterea binelui şi a răului este pe veci dobândită, credinţa se reclădeşte, ne-a fost redat respectul pentru cele sfinte şi, dacă lumea nu devine pe deplin bună, măcar ea devine mai bună. Strădaniile tuturor oamenilor inteligenţi tind spre acelaşi scop şi toate marile voinţe se înhamă la acelaşi principiu: să fim buni, să fim tineri, să fim adevăraţi! Răul nu e decât un lucru zadarnic, să avem orgoliul binelui şi, mai cu seamă, să nu ne pierdem speranţa. Să nu dispreţuim femeia care nu este nici mamă, nici soră, nici fiică, nici soţie. Să nu reducem stima la familie, indulgenţa la egoism. De vreme ce şi cerul se bucură mai mult de căinţa unui păcătos decât pentru o sută de drepţi care nu au păcătuit niciodată, să încercăm să bucurăm cerul. El poate să ne răsplătească înzecit. Să lăsăm pe drumul nostru milostenia iertării noastre celor pe care dorinţele pământeşti i-au pierdut, pe care îi va salva poate o speranţă divină şi, cum zic bătrânele atunci când recomandă un leac băbesc, dacă lucrul acesta nu face bine, el nu poate să facă nici rău.
Poate părea, desigur, îndrăzneţ din partea mea să vreau să obţin aceste rezultate mari din firavul subiect pe care îl tratez, dar eu fac parte dintre cei ce cred că totul se află în puţin. Copilul e mic, dar în el e cuprins omul; creierul este strâmt, dar el adăposteşte gândirea; ochiul nu este decât un punct, dar el cuprinde în privirea sa orizontul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu