Am spus că modernii pretind, în numele unei ştiinţe şi al unei filozofii calificate drept „raţionale”, să excludă orice „mister” din lumea aşa cum şi-o reprezintă ei, şi, de fapt, s-ar putea spune că, cu cât o concepţie este mai mărginită, cu atât ea este socotită mai strict „raţională”; de altfel, se ştie bine că, de la enciclopediştii secolului al XVIII-lea, celor mai înverşunaţi negatori ai oricărei realităţi suprasensibile le place în mod deosebit să invoce „raţiunea” în orice ocazie şi să se proclame „raţionalişti”. Orice diferenţă ar fi între acest „raţionalism” vulgar şi „raţionalismul” propriu-zis filozofic, nu e totuşi decât o diferenţă de grad; şi unul şi altul corespund aceloraşi tendinţe care s-au amplificat şi, în acelaşi timp, s-au „vulgarizat” progresiv pe tot parcursul timpurilor moderne. Am mai avut deja destul de des prilejul să vorbim despre „raţionalism” şi să-i definim principalele caractere, încât aproape ne-am putea mulţumi să trimitem, cu privire la acest subiect, la unele din lucrările noastre anterioare; totuşi, el este atât de legat de însăşi concepţia unei ştiinţe cantitative, încât nu putem să nu mai adăugăm aici cel puţin câteva cuvinte.
Reamintim deci că raţionalismul propriu-zis se trage de la Descartes, şi este de notat ca el se afla astfel, chiar de la originea sa, asociat direct cu ideea unei fizici „mecaniciste”; protestantismul îi pregătise de altfel calea, introducând în religie, o dată cu „liberul examen”, un fel de raţionalism, deşi atunci termenul nu exista încă, nefiind inventat decât atunci când aceeaşi tendinţă s-a afirmat mai explicit în domeniul filozofic. Raţionalismul, sub toate formele sale, se defineşte în mod esenţial prin credinţa în supremaţia raţiunii, proclamată ca o „adevărată „dogmă” şi implicând negarea a tot ceea ce este de ordin supraindividual, mai ales a intuiţiei intelectuale pure, ceea ce atrage în mod logic excluderea oricărei cunoaşteri metafizice veritabile, aceeaşi negare are de asemenea drept consecinţă, într-un alt ordin, respingerea oricărei autorităţi spirituale, care e în mod necesar de origine „supraumană”, raţionalismul şi individualismul sunt deci atât de strâns solidare încât, în fapt, ele se confunda cel mai adesea, cu excepţia câtorva teorii filozofice recente care, dacă nu sunt raţionaliste, nu sunt totuşi mai puţin exclusiv individualiste. Putem să remarcăm de pe acum cât de mult se potriveşte acest raţionalism cu tendinţa modernă de a simplifica; aceasta, care începe totdeauna prin a reduce lucrurile la elementele lor inferioarei se afirmă într-adevăr înainte de orice prin suprimarea întregului domeniu supraindividual, aşteptând să ajungă mai târziu să reducă ce mai rămâne, adică tot ce este de ordin individual, la singura modalitate sensibilă şi corporală, iar pe aceasta, în cele din urmă, la un simplu agregat de determinări cantitative; se vede fără greutate cât de riguros se înlănţuie toate acestea, constituind tot atâtea etape necesare ale unei aceleiaşi„degradări” a concepţiilor pe care omul şi le face despre el însuşi şi despre lume.
Există şi un alt gen de simplificare care este inerent raţionalismului cartezian şi care se manifestă mai întâi prin reducerea întregii naturi a spiritului la „gândire” şi a corpului la întindere; din acest unghi, aici se găseşte, cum am mai văzut, însuşi fundamentul fizicii „mecaniciste” şi, s-ar putea spune, punctul de plecare al ideii unei ştiinţe în întregime cantitative.
[…]Nevoia de simplificare, în ceea ce are ea ilegitim şi abuziv, este, cum am spus o trăsătură distinctivă a mentalităţii moderne; în virtutea acestei nevoi, aplicată la domeniul ştiinţific, unii filozofi au mers până la a face afirmaţia, ca un fel de „pseudo-principiu” logic, că „natura acţionează totdeauna pe căile cele mai simple”. Acesta nu este decât un postulat cu totul gratuit, căci nu vedem ce ar putea să oblige natura să acţioneze efectiv într-un fel şi nu în altul; pot să intervină în operaţiile sale multe alte condiţii decât aceea a simplităţii şi să treacă înaintea acesteia, determinând-o să acţioneze pe căi care, din punctul nostru de vedere cel puţin, vor apărea adesea ca foarte complicate. În realitate, acest „pseudo-principiu” nu e nimic mai mult decât o dorinţă exprimată printr-un fel de „lene-mintală”: vrem ca lucrurile să fie cât mai simple, pentru că, dacă ar fi într-adevăr, astfel, ele ar fi cu atât mai uşor de înţeles şi de altfel, faptul acesta se potriveşte bine cu concepţia cu totul modernă, şi profană a unei ştiinţe care trebuie să fie la îndemâna tuturor, ceea ce, în mod evident nu este posibil decât dacă ea e simplă până la „infantil” şi dacă orice consideraţie de ordin, superior sau cu adevărat profund este. în mod riguros exclusă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu