Lectura săptămânii

Sacrul şi profan, Mircea Eliade

Structura simbolismului acvatic

Înainte de a vorbi despre Pământ, se cuvine să abordăm valorizările religioase ale Apelor, din două motive: 1) Apele existau înainte de a se ivi Pământul (aşa cum se arată în Facerea, „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra Apelor”); 2) dacă analizăm valorile religioase ale Apelor, vom putea înţelege mai bine structura şi funcţia simbolului. Or, simbolismul are un rol însemnat în viaţa religioasă a omenirii; datorită simbolurilor, Lumea devine „transparentă”, putându-şi „arăta” transcendenţa.
Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor, fiind deopotrivă fons et origo, izvorul tuturor posibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie. Una dintre imaginile exemplare ale Creaţiei este Insula, care „răsare” dintr-o dată din mijlocul valurilor. Pe de altă parte, imersiunea simbolizează întoarcerea în preformal, revenirea la modul nediferenţiat al preexistenţei. Emersiunea repetă gestul cosmogonic al manifestării formale, iar imersiunea echivalează cu o dizolvare a formelor. Simbolismul Apelor implică aşadar atât moartea, cât şi renaşterea. Contactul cu apa înseamnă întotdeauna o regenerare: disoluţia este urmată de „o nouă naştere”, iar imersiunea fertilizează şi sporeşte potenţialul de viaţă.
Cosmogoniei acvatice îi corespund, la nivel antropologic, hilogeniile, credinţele după care genul uman s–a născut din Ape. Potopului sau imersiunii periodice a continentelor (miturile de tip Atlantida) îi corespunde, la nivel uman, „cea de–a doua moarte” a omului („umezeala” şi leimon–ul Infernului etc.) ori moartea iniţiatică prin botez. Însă, atât pe plan cosmologic, cât şi pe plan antropologic, imersiunea în Ape nu echivalează cu o dispariţie definitivă, ci cu o reintegrare vremelnică în nediferenţiat, urmată de o nouă creaţie, de o altă viaţă sau de un „om nou”, după cum este vorba de un moment cosmic, biologic ori soteriologic. Din punct de vedere al structurii, „potopul” poate fi comparat cu „botezul”, iar ospăţul funerar cu stropirea noilor născuţi cu apă neîncepută sau cu băile rituale de primăvară, dătătoare de sănătate şi de fertilitate.
În toate sistemele religioase, Apele îşi păstrează funcţia: pot dezintegra, aboli formele, „spăla păcatele”, fiind deopotrivă purificatoare şi regeneratoare. Apele precedă Creaţia şi o absorb, neputându-şi depăşi propriul mod de a fi, adică de a se manifesta în forme. Apele nu pot transcende condiţia virtualului, a germenilor, a latenţelor. Tot ceea ce este formă se manifestă dincolo de Ape, desprinzându-se de ele.
Trebuie să amintim aici un lucru esenţial, şi anume că sacralitatea Apelor şi structura cosmogoniilor şi a apocalipselor acvatice nu s–ar putea dezvălui în întregime decât prin simbolismul acvatic, singurul „sistem” capabil să articuleze toate înfăţişările deosebite ale nenumăratelor hierofanii. Aceasta este de fapt legea oricărui simbolism: ansamblul simbolic valorizează diferitele semnificaţii ale hierofaniilor. „Apele Morţii”, de pildă, nu–şi dezvăluie sensul profund decât în măsura în care structura simbolismului acvatic este cunoscută.
Istoria exemplară a botezului
Părinţii Bisericii n–au pregetat să folosească anumite valori precreştine şi universale ale simbolismului acvatic, pe care le–au îmbogăţit cu semnificaţii noi, legate de existenţa istorică a lui Cristos. Pentru Tertulian (De Baptismo, III–V), apa a fost prima în care „s-a aflat Duhul Sfânt, care o socotea pe atunci mai presus de celelalte elemente… Din această apă dintâi s-a născut viul, aşa că nu este de mirare că la botez apele dau naştere vieţii… Toate felurile de apă, datorită vechii însuşiri pe care au avut–o încă de la început, iau aşadar parte la taina sanctificării noastre, o dată ce numele lui Dumnezeu a fost rostit deasupra lor. Îndată ce acest nume a fost rostit, Duhul Sfânt coboară din ceruri, se opreşte deasupra apelor pe care le sfinţeşte cu prezenţa sa, iar acestea, astfel sanctificate, capătă la rândul lor puterea de a sfinţi… Ceea ce putea vindeca bolile trupului vindecă acum sufletul; ceea ce aducea mântuirea pentru o vreme aduce acum viaţa veşnică…”
„Omul vechi” moare prin imersiune în apă, dând naştere unei fiinţe noi, regenerate. Acest simbolism este minunat redat de Ioan Gură de Aur (Homil. in. Joh., XXV, 2), care scrie, cu privire la multivalenţa simbolică a botezului: „El este moartea şi mormîntul, viaţa şi învierea… Când ne cufundăm capul în apă, ca într-un mormânt, omul vechi este îngropat cu totul; când scoatem capul din apă, se iveşte omul cel nou.”
Interpretările date de Tertulian şi de Ioan Gură de Aur se potrivesc perfect cu structura simbolismului acvatic. În valorizarea creştină a Apelor intervin însă unele elemente noi legate de o „istorie”, şi anume Istoria sfântă. Este vorba în primul rând de valorizarea botezului în înţelesul de coborâre în adâncul Apelor pentru lupta cu monstrul marin. Această coborâre are un model, cel al lui Cristos în apele Iordanului, care însemna deopotrivă o coborâre în Apele Morţii. Aşa cum scrie Chiril din Ierusalim, „balaurul Behemot, după Iov, se afla în Ape şi primea Iordanul în gură. Trebuind să zdrobească toate capetele balaurului, Isus, coborând în Ape, l–a legat pe cel mai puternic, ca noi să dobândim puterea de a călca pe scorpioni şi pe şerpi”.
Urmează apoi valorizarea botezului ca repetare a Potopului. După Iustin, Cristos, ca un alt Noe, ieşit învingător din mijlocul Apelor, a ajuns conducătorul unei rase. Potopul închipuie deopotrivă coborârea în adâncurile mării şi botezul. „Potopul este aşadar un lucru împlinit de botez… Tot aşa cum Noe înfruntase Marea Morţii, care nimicise omenirea păcătoasă, şi scăpase cu viaţă, cel botezat coboară în apa botezului ca să înfrunte Balaurul mării într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, din care iese învingător.”
În legătură cu acelaşi rit baptismal, se face adesea o paralelă între Cristos şi Adam, care ocupă un loc însemnat în teologia Sfântului Pavel. „Prin botez, scrie Tertulian, omul îşi regăseşte asemănarea cu Dumnezeu” (De Bapt., V). Pentru Chiril, „botezul nu înseamnă doar spălarea de păcate şi binecuvântarea prin credinţă, ci şi un antitypos al Patimilor lui Cristos”. Goliciunea la botez are şi ea o semnificaţie rituală şi metafizică în acelaşi timp: „vechiul veşmânt de stricăciune şi păcat este îndepărtat de cel botezat, tot aşa precum făcuse şi Cristos, îmbrăcându-l cu veşmântul lui pe Adam după păcat”, iar cel botezat se întoarce la neprihănirea dintâi, la condiţia lui Adam înainte de a fi alungat din rai. „O, minunăţie! scrie Chiril. Eraţi goi sub privirile tuturor, şi nu vă era ruşine. Pentru că fiecare dintre voi era asemenea primului Adam, care se afla gol în Rai, fără să se simtă cuprins de ruşine.”
Aceste câteva texte ne arată care era sensul inovaţiilor creştine: pe de o parte, Părinţii încercau să găsească legături între cele două testamente, iar pe de altă parte, arătau că Iisus îşi ţinuse cu adevărat făgăduielile făcute de Dumnezeu poporului lui Israel. Trebuie însă să observăm că aceste noi valorizări ale simbolismului baptismal nu vin în contradicţie cu simbolismul acvatic universal răspândit. Nimic nu lipseşte: Noe şi Potopul au drept corespondent, în numeroase tradiţii, cataclismul care a nimicit „omenirea” („societatea”), cu excepţia unui singur om care va deveni Strămoşul mitic al unei noi omeniri. „Apele Morţii” sunt un laitmotiv în mitologiile paleo-orientale, asiatice şi oceaniene. Apa „ucide” prin excelenţă, dizolvă, aboleşte orice formă, şi de aceea este bogată în „germeni”, creatoare. Simbolismul goliciunii baptismale nu este nici el privilegiul tradiţiei iudeo-creştine. Goliciunea rituală înseamnă integritate şi plenitudine: „Paradisul” implică lipsa „veşmintelor”, adică lipsa „uzurii” (imagine arhetipală a Timpului). Orice goliciune rituală implică un model în afara timpului, o imagine paradiziacă.
Monştrii adâncurilor se întâlnesc în numeroase tradiţii: eroii, iniţiaţii coboară în adâncuri spre a înfrunta monştrii marini, într-o încercare iniţiatică tipică. Există desigur o mulţime de variante în istoria religiilor: uneori, dragonii păzesc o „comoară”, imagine sensibilă a sacrului, a realităţii absolute; victoria rituală (iniţiatică) asupra monstrului–paznic echivalează cu dobândirea nemuririi. Pentru creştin, botezul este o ceremonie sacră, pentru că a fost instituit de Cristos, ceea ce nu înseamnă că nu preia şi ritualul iniţiatic al încercării (lupta cu monstrul), al morţii şi al învierii simbolice (naşterea omului nou). Nu putem afirma că iudaismul ori creştinismul au „împrumutat” asemenea mituri sau simboluri din religiile popoarelor vecine, pentru că nu era nevoie: iudaismul moştenea o preistorie şi o bogată istorie religioasă, care cuprindeau toate aceste lucruri. Iudaismul nu avea nevoie nici măcar să păstreze „vii” unele simboluri, în întregul lor. Ajungea ca un grup de imagini să supravieţuiască, chiar şi în chip nelămurit, încă din timpurile premozaice. Asemenea imagini şi simboluri puteau dobândi, în orice moment, o mare actualitate religioasă.