Tatăl lui Alice luase povestea cu fotografiatul drept toana unei fetiţe plictisite. Cu toate astea, pentru cea de-a douăzeci şi treia aniversare a fiicei lui, îi dăruise un aparat reflex Canon, cu tot cu geantă şi trepied, şi ea îi mulţumise cu un zâmbet frumos şi fugar, ca o rafală de vânt rece. Ii plătise şi un curs organizat de administraţia locală, cu durata de şase luni, iar Alice nu lipsise de la nici o lecţie. înţelegerea era clară şi implicită: facultatea înainte de toate.
Apoi, într-o clipă precisă ca linia ce desparte lumina de umbră, boala Fernandei se agravase, târându-i pe toţi trei într-o spirală tot mai îngustă de sarcini noi, spre un nivel inevitabil de apatie şi indiferenţă reciprocă. Alice nu mai călcase pe la facultate şi tatăl ei se prefăcuse că nu bagă de seamă. O remuşcare, al cărei semn iniţial aparţinea de-acum unui alt timp, îi interzicea să se impună în mod decisiv în faţa fiicei lui, aproape îi interzicea să-i vorbească. Uneori se gândea că ar fi fost de-ajuns puţin, ar fi fost de ajuns să intre în camera ei într-o seară oarecare şi să-i spună... Să-i spună ce? Soţia lui dispărea din viaţă ca o pată umedă care se usucă pe un tricou şi, împreună cu ea, firul care încă îl lega de fiica lui se desfăcea, deja zăcea pe jos, lăsând-o liberă să decidă pe cont propriu.
În ce priveşte fotografia, lui Alice îi plăcea mai mult gestul decât rezultatul. îi plăcea să deschidă capacul posterior al aparatului şi să deruleze noul film câţiva centimetri, atât cât trebuia ca să-1 prindă pe rolă, să-şi închipuie că acea peliculă goală va deveni curând ceva şi să nu ştie încă ce, să facă primele fotografii în gol, să privească, să focalizeze, să-şi încline bustul în faţă şi în spate, să decidă, după plac, includerea sau excluderea unor fragmente de realitate, să mărească, să deformeze.
De fiecare dată când auzea clicul declanşării, urmat de acel fâsâit uşor, îşi amintea de copilărie, când prindea lăcuste în grădina casei de la munte în mâinile făcute căuş. Se gândea că şi cu fotografia era la fel, că acum ea captura timpul şi îl fixa pe celuloid, prinzându-1 la jumătatea saltului său spre clipa următoare.
La curs o învăţaseră să-si rotească de două ori cureaua aparatului în jurul încheieturii. In acest fel, dacă cineva vrea să ţi-1 fure, e obligat să-1 smulgă odată cu braţul. Pe coridorul de la Măria Ausiliatrice, unde mama ei era internată, Alice nu risca nimic de genul acesta, dar se obişnuise să-şi poarte aparatul Canon în acel mod.
Mergea razant pe lângă peretele bicolor, atin-gându-1 uşor, din când în când, cu umărul drept, ca să nu se ciocnească de nimeni. Programul de vizită de la prânz abia începuse şi lumea se revărsa pe coridoarele spitalului ca o masă fluidă.
Uşile din aluminiu şi placaj de la camere erau deschise. Fiecare secţie avea mirosul ei specific. Oncologia mirosea a dezinfectant şi a tifoane îmbibate cu alcool.
Camera mamei era penultima, iar Alice intră acolo. Era adâncită într-un somn care nu era al ei, iar obiectele la care era conectată nu produceau nici un zgomot. Lumina era slabă şi amorţită. Pe pervaz erau flori roşii aranjate într-o vază: Soledad le adusese cu o zi înainte.
Alice îşi sprijini mâinile şi aparatul pe marginea patului, acolo unde asternuturile, ridicate pe mijloc peste silueta mamei ei, se netezau iarăşi.
Venea în fiecare zi ca să nu facă nimic. Infirmierele se ocupau de tot. îşi imagina că rolul ei era acela de a-i vorbi mamei. Mulţi fac asta, se comportă ca şi cum bolnavii ar fi capabili să asculte gândurile, să înţeleagă cine stă în picioare lângă ei şi dialoghează în sinea lui, ca şi cum boala ar putea să deschidă între persoane un canal diferit de percepţie.
Alice nu credea în asta, iar în acea cameră se simţea singură şi atât. De obicei, stătea jos, aştepta să treacă o jumătate de oră şi apoi ieşea. Dacă întâlnea vreun medic, cerea informaţii care, oricum, erau mereu aceleaşi. Cuvintele lor şi ridicările din sprâncene voiau doar să spună aşteptăm să meargă ceva rău.
În acea dimineaţă însă adusese cu ea o perie. O luă din geantă şi, delicat, fără să-i zgârie chipul, pieptănă părul mamei ei, numai pe cel care nu era turtit pe pernă. Ea era inertă şi ascultătoare ca o păpuşă.
Îi aranja braţele deasupra aşternutului, ca două drepte paralele, într-o poziţie relaxată. O altă picătură din perfuzia cu soluţie salină parcurse tubul şi dispăru în venele Fernandei.
Alice se aşeză la capul patului, cu aparatul Canon sprijinit pe bara de aluminiu. închise ochiul stâng şi cu celălalt se uită prin vizor. N-o mai fotografiase niciodată pe mama ei înainte. Apăsă şi apoi se aplecă puţin mai în faţă, fără să renunţe la încadrare.
Un foşnet aproape că o sperie şi camera se umplu, pe neaşteptate, de lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu