ARONDISMENTUL NR. 14
Sunt un patriot — al Arondismentului nr. 14 din Brooklyn, locul unde am crescut. Restul Statelor Unite nu există pentru mine decât ca idee, istorie sau literatură. La vârsta de zece ani am fost smuls din pământul natal şi mutat într-un cimitir, un cimitir luteran, unde pietrele de mormânt erau întotdeauna frumos rânduite, iar coroanele nu se ofileau niciodată.
Dar eu sunt un fiu al străzii şi am crescut în stradă. „Strada deschisă a erei post-mecanizate unde cea mai frumoasă şi mai fascinantă vegetaţie de oţel” etc... Născut sub semnul Berbecului; asta dă trupului o natură pătimaşă, o constituţie energică, activă şi fără astâmpăr. Cu Marte în a noua casă!
A te naşte pe stradă înseamnă să hoinăreşti toată viaţa, să fii liber. înseamnă accident şi incident, dramă, mişcare. Şi mai presus de toate, înseamnă vis. O armonie de întâmplări banale care dă hoinărelii tale o certitudine metafizică. In stradă înveţi cu adevărat ce sunt fiinţele omeneşti; altfel, mai târziu, le inventezi tu. Ceea ce nu întâlneşti în stradă este fals, mijlocit, cu alte cuvinte, literatură. Nimic din ceea ce se numeşte „aventură” nu poate rivaliza cu atmosfera străzii. Fie că zbori spre Pol sau te afli pe fundul oceanului cu un carnet în mână, fie ca înalţi nouă oraşe unul după celălalt sau aidoma lui Kurtz* urci în susul fluviului şi îţi pierzi minţile, toate acestea nu înseamnă nimic. Oricât de tulburătoare sau de insuportabilă ar fi o situaţie, întotdeauna se găsesc ieşiri, ameliorări, consolări, recompense, ziare, religii. Dar a fost o vreme când nu existai decât tu. Atunci erai liber, sălbatic, feroce...
Băieţii pe care i-ai adorat când ai coborât întâia oară în stradă îţi rămân toată viaţa în amintire. Ei sunt singurii eroi adevăraţi. Napoleon, Lenin, Capone — toţi sunt ficţiune. Napoleon este nimic în comparaţie cu Eddie Carney, băiatul care mi-a învineţit pentru prima dată un ochi. Nici un alt om întâlnit mai târziu nu va avea aerul princiar, regal, nobil al lui Lester Reardon care, doar prin felul cum umbla pe stradă, inspira teamă şi admiraţie. Jules Verne nu m-a dus niciodată în locurile pe care Stanley Orlowski le inventa când se lăsa întunericul. În comparaţie cu Johnny Paul, Robinson Crusoe este lipsit de imaginaţie. Toţi aceşti băieţi din Arondismentul nr. 14 îmi stăruie încă în amintire. Nu au fost imaginaţi sau inventaţi: au existat în realitate. Ca un clinchet de monezi de aur sună numele lor — Tom Fowler, Jim Buckley, Matt Owen, Rob Ramsay, Harry Martin, Johnny Dunne, ca să nu mai vorbesc de Eddie Carney sau de marele Lester Reardon. Chiar şi acum când rostesc Johnny Paul, numele sfinţilor îmi lasă un gust amar în gură. Johnny Paul era încarnarea Odiseii Arondismentului nr. 14; şi nu contează deloc faptul că mai târziu a devenit şofer de camion.
Înainte de marea schimbare, nimeni nu părea să observe că străzile erau urâte sau murdare. Dacă gurile de canal erau deschise, te ţineai de nas. Dacă îţi suflai nasul în batistă, găseai funingine. Se găsea multă linişte sufletească şi mulţumire. Erau cârciuma, pista de curse, biciclete, femei care se mişcau iute şi cai de trap. Dacă doamna Gorman ieşea în capot, murdară pe ochi, să se închine preotului — „Bună dimineaţa, părinte!” „Bună dimineaţa, doamnă Gorman” — strada era izbăvită de orice păcat. Pat McCarren îşi purta batista în buzunarul de la pulpana redingotei; arăta bine acolo, ca şi trifoiul alb de la butonieră, şi era la îndemână. Berea avea spumă şi oamenii se opreau să se privească unii pe alţii.
In visele mele mă întorc la Arondismentul nr. 14 ca un paranoic la obsesiile sale. Când mă gândesc la vasele de război cenuşii din Şantierul naval, le revăd zăcând acolo pc coordonate astrologice pe care eu sunt, rând pe rând, tunarul farmacistul neguţătorul de explozibil cioclul medicul legist încornoratul sadicul avocatul şi procurorul savantul; dar şi neastâmpăratul nătărăul şi neobrăzatul.
În timp ce alţii îşi amintesc din tinereţea lor o grădină frumoasă, o mamă iubitoare, o vacanţă la mare, eu îmi aduc aminte, imagine clară gravată cu acid, de zidurile şi hornurile sumbre, pline de funingine, ale fabricii de tablă de peste drum şi de bucăţile rotunde şi strălucitoare de tinichea, împrăştiate pe stradă, unele lucioase, sclipind, altele mate, ruginii, ce pătau degetele; îmi amintesc de oţelăria unde furnalul roşu strălucea, iar bărbaţii se îndreptau spre gura incandescentă cu lopeţi uriaşe în mâini, în timp ce formele înguste de lemn, ca nişte sicrie, rămâneau afară, cu vergelele lor care îţi zgâriau picioarele sau de care te puteai împiedica să-ţi frângi gâtul. Îmi amintesc de mâinile negre ale turnătorilor; zgura le intrase atât de adânc în piele încât nimic n-o putea scoate, nici săpunul, nici frecatul, nici banii, nici dragostea, nici moartea. Un semn întunecat asupra lor! Apropiindu-se de furnal ca nişte diavoli cu mâini negre - şi mai târziu, cu flori peste ele, reci şi ţepeni în hainele lor de duminică, nici măcar ploaia nu poate spăla zgura. Toate aceste frumoase gorile suind la Dumnezeu — cu muşchii umflaţi, cu lumbago şi mâini negre...
Pentru mine întreaga lume era cuprinsă între hotarele Arondismentului nr. 14. Orice s-ar fi întâmplat dincolo de ele, sau nu se întâmpla deloc sau era lipsit de importanţă. Dacă tatăl meu ieşea din această lume ca să meargă la pescuit, asta nu mă interesa. Îmi amintesc doar răsuflarea lui mirosind a băutură când se întorcea seara acasă şi, deschizând coşul mare şi verde, arunca pe podea monştrii care se zvârcoleau cu ochii holbaţi. Dacă un bărbat pleca la război, eu îmi aduc aminte doar de întoarcerea lui, cum într-o după-amiază de duminică şi-a vărsat parcă toate maţele din el în faţa casei pastorului şi pe urmă a şters murdăria cu vesta. Acesta era Rob Ramsay, fiul pastorului. Îmi amintesc că toţi îl iubeau pe Rob Ramsay — era oaia neagră a familiei. Le plăcea pentru că era un pierde-vară şi nu făcea caz din asta. Pentru el nu conta dacă era duminică sau miercuri: îl puteai vedea venind pe stradă, pe sub umbrarele pleoştite, cu haina pe braţ, cu sudoarea curgându-i pe faţă; picioarele îi erau nesigure, şi avea acel mers legănat şi ferm al marinarului întors din cursă lungă. Zeama de tutun îi picura pe bărbie, odată cu blestemele — unele spuse încet, tandru, altele mai aspru, cu voce tare. Totala indolenţă şi nepăsare a bărbatului, obscenităţile, sacrilegiul. Nu un om al Domnului, ca tatăl său. Nu, ci un om care inspira dragoste. Slăbiciunile sale omeneşti şi le purta cu nepăsare, dispreţuitor, mândru, ca pe nişte podoabe. Obişnuia să vină pe strada în care conductele de gaz răsuflau şi aerul era plin de lumină, de miasme şi de înjurături, şi poate era descheiat la pantaloni şi cu bretelele căzute, sau poate vesta îi era pătată proaspăt de vomă. Uneori apărea ameninţător în lungul străzii, ca un taur păşind uşor pe cele patru labe, şi strada se golea ca prin farmec, dispăreau cu toţii de parcă i-ar fi înghiţit pământul. Willie Mâine, nebunul stătea în picioare, cocoţat pe magazia aflată deasupra prăvăliei cu vopsele, cu pantalonii atârnând, ţopăind, fără să-i pese de viaţă. Aşa puteau fi văzuţi amândoi în atmosfera uscată, electrizată, a străzii cu conductele ei crăpate din care se auzea şuierând gazul. O pereche ce-i rupea inima pastorului.
Aşa era pe-atunci Rob Ramsay. Un om care-o ducea tot într-un chef. S-a întors de la război cu medalii şi cu foc în măruntaie. A borât în faţa propriei sale uşi şi apoi a şters cu propria vestă. Strada se golea în faţa lui mai repede decât în faţa unei mitraliere. Aşa era el. Şi puţin mai târziu, în felul său mărinimos, elegant şi nepăsător, s-a dus până la capătul unui dig şi s-a înecat.
* Personaj din povestirea Inima întunericului de Joseph Conrad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu