deşi trec printre oameni abia de mă zăresc
adeseori ştergându-şi privirile de mine
de i-aş călca-n picioare cum ar mai suspina
pământul sub aceste-ncălţări elefantine
în trompă car buşteanul din care voi ciopli
cu fildeşii iubita cuvintelor nescrise
dar mi-a rămas în aer pornirea vinovată
în miezul dur icoana fecioarei zgurăvise
acum întind din braţe în lateral o cruce
ca dragostea să aibă pe unde s-o apuce
Dumnezeu răzbună fiecare femeie
în ceasul otrăvit al înşelării
ce uneori se numără în luni de zile sau în ani
un mecanism pervers ascute în femeie umilinţa
hrănindu-şi mai cu dăruire animalul
spălându-i şi călcându-i rufele de mort
sub primenirea sufletului ce se-nalţă
ochii în cap îi ard
la faţă se albeşte
iar sângele aşa albastru i se face
că-n rare petice de piele zăreşti cerul
tu? muşcat până la oase de excese
nu îi vei fi în restul zilelor amant
chiar dacă rareori acelaşi Dumnezeu se-ndură
să mai iubească-n tine ce ai fost
urgii. orgii. praguri
mai ţese iarna pânza penelopei
chiar dacă degetele altădată lungi s-au cam bontit
şi nu mai nimereşte în absenţa lunii
acelaşi capăt de la care să deşire
desigur peţitori-au încetat
să mai poftească mierea tăinuită în stafidă
vârându-şi mâinile până la umăr în havuz
îmbrăţişează leneşe peştoaice
eu sunt acelaşi
cum se păstrează tocul uşii
deşi atâtea sentimente intră ies şi se întorc fără motiv
să mai cuprindă-n pumn cenuşa
acestui loc unde odinioară cultivasem busuiocul
perfidă penelopă nu mai deşira întruna
să-ţi umple cerul pânza cu seminţe de dovleac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu