luni, 9 aprilie 2012

Lectura săptămânii (trecute)

Teologia Dogmatică Ortodoxă, Dumitru Stăniloae

a. Mărturisirea păcatelor şi valoarea ei spirituală.

Se poate spune că Taina aceasta este o Taină a comunicării intime şi sincere între penitent şi preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. In ea preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie; nu rămâne la un contact trecător şi superficial. Atât contribuţia penitentului, cât şi a preotului este cu mult mai mare în această Taină. In celelalte Taine harul lucrează pe planul obiectiv, ontic, la rădăcina fiinţei, în mod adeseori nesimţit. Aci lucrează prin angajarea mai amănunţită şi mai vibrantă a penitentului, prin mărturisire şi căinţă, apoi a preotului în aprecierea mijloacelor recomandate penitentului pentru vindecarea sufletească a celui îmbolnăvit de pe urma unor păcate grele şi apoi iarăşi prin contribuţia penitentului în împlinirea lor. Aceasta se explică din faptul că dacă prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului păcatele prin simpla mărturisire a credinţei şi angajare la păzirea ei şi a poruncilor lui Hristos, Taina Pocăinţei se săvârşeşte cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dă dovadă că în el s-a produs o boală, sau o slăbiciune, care-1 poate duce şi după această Taină la noi căderi. Deci el trebuie să explice din ce motive a căzut şi care sunt slăbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie să arate prin căinţă şi prin făgăduinţa de a nu mai păcătui o angajare cu mult mai hotărâtă în a combate slăbiciunile care au dat dovadă ca pot birui cu uşurinţă firea lui. Rostul acestei Taine arată că pentru recidiviştii în aceleaşi păcate grele, mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multă stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilă a omului şi nu-1 face iarăşi un om cu adevărat nou.

De aceea în această Taină penitentul nu face numai o mărturisire generală de credinţă şi nu îşi ia numai un angajament general pentru o viaţă nouă în Hristos, ci şi destăinuie intimităţile sufletului său în ceea ce au ele neputincios să reziste cu fermitate păcatelor; destăinuie slăbiciunile care l-au dus la păcate şi care s-au dezvoltat de pe urma păcatelor. Iar preotului i se cere să cunoască aceste slăbiciuni care stau la baza păcatelor cunoscute de oameni şi ale celor necunoscute, odată cu aceste păcate. Penitentul manifestă prin aceasta o încredere în preot ca în nici un alt om şi aşteaptă de la el sfat, ajutor şi dezlegare. De aceea preotul trebuie să urmărească cu atenţie mărturisirea, să pătrundă real în sufletul celui ce şi-1 deschide, ca să poată da un sfat şi un ajutor potrivit cu slăbiciunile destăinuite. I se cere pe lângă autoritatea lui de reprezentant văzut al lui Dumnezeu, pe lângă o apreciabilă autoritate morală, şi o bună cunoaştere a modului în care se pot lecui diferitele slăbiciuni omeneşti.
Mai mult, preotul trebuie să ajute şi să îndrume prin întrebări pe penitent să meargă spre lucrurile esenţiale în mărturisirea lui, pentru ca acesta să nu devieze, cu intenţie sau din neştiinţa lucrurilor importante, într-o vorbărie sentimentală neesenţială, prin care el acoperă mai mult adevăratele păcate şi slăbiciuni şi pleacă netămăduit sau fără recomandările necesare tămăduirii. Omul, care e dispus să micşoreze cu superficialitate sau să exagereze slăbiciunile sale dintr-o conştiinţă extrem de scrupuloasă, nu se poate ajuta singur în tămăduirea lor. El nu poate fi ajutat nici de către oricare alt om. Unii prieteni pot bagateliza slăbiciunile lui, alţii le pot exagera şi mai mult, dintr-o grijă prea mare faţă de el. Nici chiar cei cu cunoştinţe bogate de ordin psihologic şi psihiatric nu-1 pot ajuta aşa cum ajută un preot, pentru că omul are nevoie şi de încrederea într-un ajutor dumnezeiesc ca să poată pune la contribuţie toate eforturile voinţei lui în vederea vindecării.
De la început până la sfârşit Taina aceasta se petrece între două persoane într-o relaţie de intimitate. Şi relaţia aceasta este înlesnită pentru penitent de faptul că preotul i se înfăţişează ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu care nu-1 face să dispere, cât şi cu seriozitatea care-1 opreşte de la bagatelizarea slăbiciunilor sale. In faza mărturisirii penitentul îşi descoperă taina sa preotului ca nimănui altuia şi preotul cunoaşte exclusiv taina lui. Penitentul ştie că preotul nu va spune nimănui taina lui. Intre ei are loc o taină şi din acest punct de vedere. Deci între ei se realizează o legătură sufletească profundă şi intimă în acelaşi timp, cu totul deosebită. Numai preotul poate cunoaşte cu adevărat pe penitent, căci numai lui i se destăinuie penitentul cu toată sinceritatea, ştiind că preotul nu va râde niciodată de slăbiciunile lui, nu le va divulga şi nici nu va manifesta sur­prindere ascultând cele mai grele abateri ale lui. Am putea spune că cei doi se leagă într-o prietenie unică; sufletele lor se ating şi vibrează în această atingere cu ceea ce au mai intim şi mai serios în ele. Penitentul realizează cu preotul comuniunea maximă care se poate realiza cu un om. Ε un nou motiv pentru care Taina aceasta e Taina unei comuniuni cum nu există alta: e Taina restabilirii comuniunii depline între un credincios şi preotul ca organ văzut al lui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii. De aceea e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos şi cu Biserica, pregătindu-1 pentru comuniunea lui cu trupul lui Hristos. Nici un alt om nu poate împlini rolul de intermediar al comuniunii mai extinse cu alţi oameni şi cu Dumnezeu, decât preotul în Taina Mărturisirii.
Dar intimitatea realizată între preot şi penitent încă din faza aceasta a mărturisirii nu e numai de ordin sufletesc, căci în ea intra un aer de neobişnuită seriozitate, de voinţa a penitentului de revenire la puritate şi a preotului de ajutorare reală a lui. Seriozitatea aceasta are la bază conştiinţa că în această relaţie este prezent în mod nevăzut, dar transparent şi simţit în mod tainic, însuşi Hristos, Care le cere şi-i ajută în această intenţie a lor, Hristos, în faţa Căruia amândoi se simt răspunzători, sau uniţi prin răspundere. Penitentul are încredere în preot tocmai pentru că simte în el răspunderea faţă de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1 ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere reală de ajutorare ce-i vine din Hristos. Iar aceasta îl face să-şi deschidă sufletul şi să-şi destăinuie păcatele şi slăbiciunile cu toată sinceritatea, seriozitatea şi căinţa. Hristos însuşi lucrează în această Taină prin întâlnirea intimităţii sensibilizate a celor doi.
însăşi mărturisirea cu încredere, cu seriozitate şi cu căinţă a penitentului este un efect al lucrării lui Hristos. Căci altor oameni penitentul nu-şi descoperă toate păcatele, sau îşi descoperă numai unele din ele, şi adeseori cu un fel de bravare. Având pe Hristos lucrător prin intimitatea serioasă şi vibrantă stabilită între ei, Taina aceasta îi înalţă din planul sufletesc în planul duhovnicesc în care lucrează Duhul Sfânt. De aceea se spune că preotul este duhovnic în această Taină şi lucrarea lui în ea este o lucrare duhovnicească.
Spaţiul spiritual al Tainei, când se săvârşeşte cu această seriozitate, a devenit sau a început să devină un spaţiu al sfinţeniei, care va avea un efect real asupra îndreptării penitentului. Lucrarea de duhovnicie o va exercita preotul, mai ales, în a îndruma penitentul spre o viaţă de căinţă sau de pocăinţă, pe care trebuie să o împlinească pentru vindecarea sa de rănile păcatelor.
Faptul că preotul lucrează ca organ văzut al Iui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii nu diminuează responsabilitatea lui şi deci putinţa trăirii comuniunii personale între el şi penitent în Hristos. Dimpotrivă, responsabilitatea lui se ascute, pe măsura conştiinţei lui că este organ văzut al lui Hristos.
În cursul spovedaniei penitentul depăşeşte într-un anumit grad păcatul sau puterea lui tocmai datorită acestei comuniuni între două responsabilităţi ce se compenetrează. Cu cât e penitentul mai păcătos, cu atât preotul vibrează de o mai mare responsabilitate de a recâştiga sufletul lui, de o mai mare compătimire pentru el şi de o mai acută trăire a datoriei de a-1 face să revină pe drumul mântuirii. Iar aceasta trezeşte o mai acută responsabilitate pentru păcate în penitentul însuşi. Prezenţa lui Hristos între ei doi se sugerează prin faptul că preotul ascultă mărturisirea penitentului în faţa icoanei lui Hristos, sau îi spune penitentului după rugăciunile introducătoare: "Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai făcut, ci toate mi le spune fără să te îndoieşti şi fără sfială, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos". Preotul îi cere deplină sinceritate, căci mărturisirea lui nu se face numai înaintea omului, care poate fi minţit, sau în faţa căruia mărturisirea poate fi socotită ca o umilire nedemnă de mândria omului, ci mai ales în fata lui Hristos.
Adeseori omul contemporan se ruşinează să-şi divulge păcatele, sau socoteşte nedemn pentru el să facă acest act de umilire în faţa unui preot. Dar pe de o parte simte şi el nevoie să-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva, iar pe de alta, îşi dă seama că preotul îi inspiră încredere deosebită prin marea lui responsabilitate faţă de Hristos şi prin smerenia cu care-1 ascultă şi care-1 face să nu se socotească mai bun decât penitentul. De fapt, preotul se şterge cu totul în faţa lui Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for suprem în fata căruia nu se simte umilit nici un om, for care este în acelaşi timp Persoana cu cea mai înţelegătoare şi iertătoare iubire a neputinţelor omeneşti, El, Care S-a rugat şi pentru iertarea celor care L-au răstignit pe cruce.
Dar de ce e necesară mărturisirea păcatelor pentru iertarea lor? încă Tertulian a observat că Domnul nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că mărturisirea lor e un semn de căinţă reală şi măreşte căinţa, fiind în acelaşi timp un semn de încredere în Dumnezeu şi în preotul care-L reprezintă.
Domnul are bucurie de mărturisire pentru că ea este începutul comuniunii în care reintră penitentul cu Hristos, şi întrucât intră cu un om care I se înfăţişează în numele Lui. Penitentul recapătă prin aceasta o smerenie sau o delicateţe sufletească şi se jenează de păcat, de supărarea lui Hristos; e o delicateţe opusă rigidităţii pornirii spre păcat, egoismului nepăsător sau disperat.
El revine deci la capacitatea de comuniune în puritate cu ceilalţi oameni. El face primul act de ieşire din închisoarea individualistă orgolioasă în el însuşi, din nepăsarea şi insensibilitatea spirituală care-1 ţin în afara comuniunii. Mărturisirea însăşi îl înalţă pe om, întrucât ea include căinţa smerită pentru păcatele mărturisite şi voinţa de a se elibera de stăpânirea păcatelor.
Prin mărturisire penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatului, ajutat de rugăciunile introducătoare şi de îndemnurile preotului, sau şi de întrebările lui. Preotul îl ajută tot timpul mărturisirii, prin încurajarea la mărturisire, nemanifestând vreo lăcomie interesată de a şti, sau vreun semn de deosebită surpriză neplăcută, care ar putea frâna pornirea penitentului spre mărturisire; dar nici nepăsare, absenţă sufletească, plictisire sau grabă, ci o foarte umană înţelegere, care totuşi vrea să creeze şi să menţină starea de căinţă în penitent. El trebuie să arate prin faţa lui că păcatele aflate nu creează o situaţie de disperare pentru penitent, dar nici nu trebuie bagatelizate.
Penitentul trebuie ajutat să se căiască cu adevărat pentru ele, căci prin căinţă se deschide poarta iertării, şi ea îi dă o speranţă garantată de autoritatea lui Hristos, ajutându-1 să depăşească el însuşi păcatele şi slăbiciunile sale.
Duhovnicul se face sensibil la păcatele penitentului, pentru a trezi şi spori sensibilitatea lui, dându-i prin aceasta puterea să se ridice din ele. El coboară cu Hristos, Cel ce Se coboară la neputinţele omului, dar într-o coborâre dătătoare de putere. Pentru acest prilej de sensibilizare şi căinţă, cu ajutorul duhovnicului, Hristos îi cere penitentului să-şi mărturisească păcatele. Dar şi pentru putinţa ca el să fie ajutat să facă alt pas mai departe în învingerea slăbiciunilor sale, cum spune Tertulian.
Forţa păcatului, aflată în slăbiciunile penitentului, devenite ca o a doua fire, nu se destramă într-o trăire sentimentală de un sfert de oră sau ceva mai mult, cât tine mărturisirea. Pentru destrămarea ei trebuie ca această stare sentimentală contrară păcatului să se concretizeze în fapte şi atitudini contrare acelor slăbiciuni, pentru a slăbi obişnuinţa lor şi a crea în fire alte obişnuinţe. Cu aceasta începe faza pocăinţei penitentului, care dezvoltă căinţa sau regretul pentru păcatele săvârşite şi hotărârea luată de el de a nu mai păcătui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu