Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara,
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor,
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum, când timpul
nu ţine seama de noi;
Spre cine vom întoarce privirile acum, când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori.
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri, pustii de singuri,
încercuiţi de imaginile morţii tal.e
Cu fruntea-fereastră veghem suferinţa
cea nouă,
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti,
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveşmânte de aproape, cum te-nveşmântă de departe
speranţa noastră,
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie;
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta,
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz,
Aburul pământului umed în sufletele noastre,
care încet-încet se depărtează
Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău,
Lumina pe cerul deschis
Şi muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio,
Reazemul amar al braţului căzut în amintire,
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi
de lumină.
În spatele ferestrei care priveşte spre
mâhnire,
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică, mister, flacără,
Bătaie a pendulei în zid,
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie, vers cu alt vers, ecou paralel
cu ploaia, lacrimi şi cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte, însă şi acestea cu o singură
destinaţie: Tu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu