Marele Gatsby, Francis Scott Fitzgerald
Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii. La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse.
- Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului?
- Ba da. În regimentul 28 infanterie.
- Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva.
Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă.
- N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf.
- La ce oră?
- Oricând vrei dumneata.
Tocmai voiam să-l întreb cum se numeşte, când Jordan întoarse capul spre noi şi ne surâse.
- Ai început să te distrezi? se interesă ea.
- Mult mai bine.
Mă întorsei iarăşi către noua mea cunoştinţă.
- Pentru mine petrecerea asta e cam neobişnuită. Nici nu mi-am văzut încă gazda. Locuiesc aici – arătai cu mâna spre gardul meu, invizibil acum – alături, şi Gatsby ăsta mi-a trimis o invitaţie prin şofer. Bărbatul mă privi o clipă ca şi cum n-ar fi înţeles.
- Eu sunt Gatsby, spuse dintr-o dată.
- Cum aşa! exclamai. A, te rog să mă ierţi.
- Credeam că ştii, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.
Îmi surâse plin de înţelegere – ca şi cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârşită, un surâs pe care-l întâlneşti doar de patru sau cinci ori în viaţă. Părea că se adresează o clipă lumii întregi şi după aceea se concentrează tocmai asupra ta, desprinzându-te într-un mod căruia nu-i puteai rezista, alegându-te. Surâsul acesta te făcea să crezi că erai înţeles exact aşa cum ai vrut să fii înţeles, că cel care ţi-l adresa credea în tine aşa cum şi tu însuţi ai fi vrut să crezi, că avea despre tine întocmai impresia pe care ai fi vrut, în momentele tale cele mai bune, să o laşi. Şi exact în momentul acela zâmbetul dispăru – în faţa mea era un bărbat cu alură de sportiv, elegant, cu un an sau doi peste treizeci, cu o notă de formalism complicat în felul de a se exprima, care putea uşor să-l facă ridicol. Cu puţin timp înainte de a se fi prezentat, avusesem parcă impresia că e un om care-şi alege cuvintele cu pedanterie.
Chiar în momentul în care domnul Gatsby îmi dezvăluia identitatea sa, un valet se grăbi către el anunţându-l că era chemat la telefon din Chicago. Se scuză cu o uşoară plecăciune ce ne incluse pe fiecare dintre noi în parte.
- Dacă ai nevoie de ceva, te rog să spui, prietene, insistă el către mine. Scuză-mă acum. Ne vedem mai târziu.
Îndată ce se retrase, mă întorsei către Jordan să-i comunic surpriza mea. Până atunci mă aşteptasem ca domnul Gatsby să fie o persoană de vârstă mijlocie, corpolentă.
- Cine e omul acesta în realitate? o întrebai. Chiar nu ştii?
- E pur şi simplu un om care se numeşte Gatsby.
- Vreau să spun, de unde vine? Şi cu ce se ocupă exact?
- Şi tu începi acum, îmi răspunse ea cu un surâs plictisit. Nu ştiu altceva decât ce mi-a spus el singur o dată, şi anume că şi-a făcut studiile la Oxford.
Un fel de halo nedesluşit începu să capete formă în jurul figurii lui Gatsby, însă la următoarea ei remarcă se şterse iarăşi.
- Eu nu cred, însă.
- De ce nu?
- Nu ştiu, insistă ea. Pur şi simplu nu cred că a fost vreodată la Oxford.
Ceva în tonul ei îmi aminti de vorbele celeilalte fete – „cred că a asasinat pe cineva" – şi mă făcu şi mai curios. Aş fi acceptat fără nici o rezervă afirmaţia că Gatsby venea din mlaştinile Louisianei, sau din cartierul dubios al East Side-ului newyorkez. Aşa ceva ar fi fost mai uşor de înţeles. Însă în viaţa de toate zilele nu se găseau tineri care să răsară pur şi simplu de nicăieri, ca să cumpere un castel în golful Long Island – sau cel puţin cu lipsa mea de experienţă provincială nu credeam pe atunci că o asemenea apariţie ar fi fost posibilă.
- Oricum, fapt este că dă nişte serate grozave, spuse Jordan schimbând vorba, cu acea reţinere a oamenilor bine crescuţi faţă de detaliile concrete. Şi mie îmi plac recepţiile cu lume multă. Sunt mult mai intime. La petreceri mai mici n-ai nici o clipă de linişte.
După asta se auzi bubuitul unei tobe mari şi vocea şefului de orchestră se ridică deodată peste murmurul confuz al grădinii.
- Doamnelor şi domnilor! strigă el. La cererea domnului Gatsby vom interpreta acum pentru dumneavoastră cea mai recentă compoziţie a domnului Vladimir Tostoff, care s-a bucurat de o primire excepţională la concertul de la Carnegie Hall din luna mai. Dacă citiţi ziarele, vă amintiţi că a provocat o adevărată senzaţie.
Surâse cu un fel de condescendenţă jovială şi adăugă:
- Mare senzaţie!
Aici toată lumea râse.
- Piesa este cunoscută, conchise el cu mult brio, sub numele de „Istoria jazzului în lume", de Vladimir Tostoff.
Compozitia domnului Tostoff îmi rămase însă necunoscută, deoarece chiar în momentul când începu muzica, privirile îmi căzură asupra lui Gatsby, care apăruse deodată, singur, în picioare pe scările de marmură, privind de la un grup la altul cu ochi plini de bunăvoinţă. Pielea bronzată i se întindea plăcut pe umerii obrajilor şi părul tuns scurt arăta ca şi cum ar fi fost potrivit cu grijă în fiecare zi. Personal, nu vedeam nimic sinistru în înfăţişarea lui. Mă întrebam dacă nu cumva faptul că nu bea deloc contribuia să-l separe atât de precis de oaspeţii săi, căci mi se părea că devine din ce în ce mai corect şi mai distant pe măsură ce buna dispoziţie sporea în jur. Când „Istoria jazzului în lume" luă sfârşit, fetele începură să-şi lase capetele pe umerii bărbaţilor cu gesturi iubitoare, de căţeluş, alte fete se lăsau pe spate în joacă în braţele bărbaţilor, uneori chiar în mijlocul unor grupuri, ştiind că oricum avea să le prindă cineva, însă nici una nu se gândi să facă asta în braţele lui Gatsby, nici un breton franţuzesc nu-i atinse umărul şi nici un cvartet de voci soprane nu se formă în jurul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu